Nu te-am văzut de atâta timp. Iar uneori, mi se pare că tot ce a fost
cândva între noi doi s-a petrecut demult, prin Mezozoic, știi tu, în vremea
când fluturii aveau oase și primii oameni încă nu fuseseră alungați din rai pe
pământ să se caute și să se respingă o viață întreagă. Chiar adineauri am vrut
să-ți trimit o scrisoare, dar culmea, nici un plic nu are curajul să îmbrace o
scrisoare atât de desfrânată. Am vrut cu tot dinadinsul să-ți trimit o
scrisoare, dar nici un timbru nu vrea să fie complicele unui plic atât de
suspect. Îți vine a crede una ca asta? Așa că, fără să-mi iau vreun răgaz de
gândire, am renunțat să scriu și m-am gândit să-ți fac o vizită neanunțată, dar
sunt doar o scrisoare care n-are curajul să iasă din casă în pielea goală,
acoperită numai cu un plic netimbrat.
Am vrut să-ți scriu pentru că să fiu cu tine ori să nu fiu cu tine - e
singura unitate de măsură a timpului pe care o cunosc. Îți mai aduci oare
aminte? Noi doi am fost altfel. Când toată lumea își construia realitatea în
concret, noi am construit-o în dragoste. Când fiecare își construia realitatea
în piatră, noi am construit-o în nisip. Am construit-o cu zâmbetul pe buze,
ținându-ne de mână, ca și cum nisipul ar fi fost piatră.
Și totuși, oare tu cui îi trimiți astăzi scrisori? Oare cine mai știe că tu
ai pupile sensibile și drăgăstoase de pisică? Oare cine îți mai numără
răsfățurile și oare cine mai tace când gustă electrocutat din buzele tale? Cui
îi mai faci cadou trupul tău întru modelare? Vezi tu, eu încă îmi amintesc în
detaliu, și cu minuțiozitatea unui bijutier de perle argintii gustul tău
exotic, de vanilie și ananas, și știu că probabil și azi persistă o blândețe
dulce și rece în sărutul tău. Dacă ar fi după mine – i-aș spune sărutul
melcului.
Dacă ar fi după mine, cuvintele pe care ți le scriu acum ar lega cumva
istoria noastră trecută de neantul viitorului. Chiar dacă tăcerea ta astăzi îmi
pare a fi țipătul perfect. Chiar dacă tăcerea ta a jefuit ultimul dram de
rațiune din gesturile și ezitările mele. Și totuși, nu demult mă țineai la sâni
ca pe-un pui de pisică ferit de frig. Nu demult, calm și alintat de coapsele
tale albe, te-am iubit în refugiu – când erai tăcută, ori în delir, când erai
melodică și purtată prin orele zilei de doi gondolieri aflați în repaus. Te-am
ținut între degete, cum ține o clopotniță în mâini un nebun, în timp ce ochii
tăi străluceau ca fosforul, calibrați de ritmul simfonic al sânilor tăi
expresivi ca doi melci roz, ca două vocale neinventate.
Un om ca mine, care orbește în timp ce scrie, care uită în câte capitole se
subdivizează fericirea, rămâne poate doar cu intuibilul, și cu palpabilul pe
ghicite. Cu înțelepciunea de a da răgaz suficient singurătății tale și acelui
fluture de umbră care aterizează în pântecele tău ca să se odihnească. Cu
înțelepciunea acelui bărbat care simte în tine pasul mut al parfumului și
trupul limpede al verii, ori care desenează mărul pe care l-ai mușcat cu poftă
o singură dată, doar o singură dată, știind că dragostea mea îți va transforma
vremelnic limba într-o cascadă de flori frumos mirositoare. Cu știința profană
a acelui bărbat care întâlnește un trup de femeie plăsmuit din cuarț, agată sau
grâu, cu acea cultură sentimentală în spate care îi aduce constant aminte că
unei femei frumoase ca tine i-ar trebui niște operații estetice care să facă
din frumusețea ta ucigătoare o frumusețe cât de cât normală. Cu bagajul
artistic dobândit într-o lungă perioadă de timp a acelui bărbat care știe că
ție ți-ar trebui un creator de modă care să te facă asemeni tuturor, care să te
demodeze puțin, care știe că ți-ar trebui din cinci în cinci minute o lămâie
pentru ca surâsul să ți se strepezească, care știe că noaptea ți-ar trebui o
pereche de ochelari de soare ca niște raze laser ca să poți fi privită
îndeaproape, ori un orb care să te privească el în locul meu, să-ți vadă el
defectele. Cu detașarea unui bărbat care știe că ți-ar trebui un călugăr care
să ți se spovedească doar ție, și o mănăstire în care să te închizi din când în
când pentru a evita omorul sentimental al sufletului de bărbat, pentru a evita
să mă ucizi o dată la câteva secunde, o dată la fiecare atingere, sărut ori
stingere a luminii din cameră.
Sunt tot aici, indecis dacă trebuie sau nu să-ți scriu, influențat de
gândul insurmontabil că poate cuvintele mele nu înseamnă absolut nimic, de
gândul că dacă ele ar avea vreo importanță covârșitoare tu te-ai întoarce
înapoi, ori mi-ai scrie și tu, că mi-ai iscăli câteva remedii doar de tine
știute și aranjate în cuvinte dulci, mai bune ca orice sirop și menite să
trateze clinic cuvintele mele transformate în insecte, în scarabei care-mi
intră prin ochi, în trup, în jos, pe esofag și prin artere, până la inimă...
Așa că spune-mi: cui va scrie primul cui? Cine va fi acela, dintre noi doi,
care va așeza primul armele jos, conștient că amândoi am pierdut deja acel
cuibar sentimental al serilor în care citeam împreună, ori acel sărut care
făcea mai puțin zgomot decât sunetul unui tun, proiectând în schimb un ecou
care dura cu mult mai mult? Eu nu pot da încă drumul cuvintelor din mine. Le
țin prizoniere, captive, într-o colivie construită din speranțe, în acea parte
din mine care știe că încă sunt beat de tine cum e un vagabond de briza serilor
de vară, care știe că nimic legat de tine n-a pălit. Că ești încă culoarea
sângelui meu. Că ești sângele meu. Și că, atunci când mă uit în oglindă, nu e
chipul meu cel pe care-l văd. Ci trupul tău de două ori. O dată tu, o dată eu.
Prins mereu în aceași dilemă: de unde pot știi care ești tu și care sunt eu?
Mi-a fost dor de aceste cuvinte. Nu ştiu dacă ele creează adicţie, dacă hipnotizează, ori dacă încătuşează. Mai bine spus, e o combinaţie letală. Cu toate acestea, te înconjoară cu linişte, cu suflul blând al metaforelor, al eternităţii străbătute de ploaia caldă a nemuririi vocabulelor.
RăspundețiȘtergereAm avut o săptămână care nu mi-a permis să scriu aproape deloc, dar azi am vrut să aștern aceste cuvinte cu o încăpățânare proprie, specifică mie, în ideea de a nu-mi irosi gândurile menite să fie imortalizate pe hârtie (virtuală). Deși scrisul mi-a devenit un fel de filtru care-mi alege oxigenul potrivit pentru existență, mă bucur când și altcineva are dor de cuvinte, și în acest caz de ale mele. E un gând reconfortant. Iar când îmi descrii cu atâta acuratețe efectul lor pentru tine, sunt numai un zâmbet și o voință de a scrie mai des.
ȘtergereNu, tu nu scrii şi nici nu aşterni. Ai spus deja cuvântul potrivit. Tu pictezi. Îţi doresc să pictezi cu toate culorile cuvintelor, să ai parte de toată plenitudinea lor.
RăspundețiȘtergereÎmi place cum sună: "pictezi". O să încerc să mă obișnuiesc cu asta. Și ce îndemn măiastru, cel cu... să am parte de toată plenitudinea cuvintelor! E un deziderat la care orice condeier aspiră. Mulțumesc, Jasmine.
Ștergere