Ca un supraviețuitor al propriei identități

Tocmai când mă gândeam (împrumutând parcă ceva provizoriu din înțelepciunea unui guru atotștiutor) ce frumoasă ar fi viața fără acte – m-am trezit că îmi expiră buletinul. Fain, mi-am zis, și o vreme am trăit așa, cu identitatea expirată, în afara lumii, într-o lume de după lume, ca un supraviețuitor al propriei mele identități. Mă gândeam că, desigur, certificatul de naștere ți-l fac părinții – să ai și tu o dovadă că ai venit pe lume, ca și cum țipătul n-ar fi de ajuns, și mă gândeam că buletinul (bată-l vina!) ți-l faci singur din zece în zece ani și iar în zece, și că totul e ca și cum ai merge să mai iei o porție de viață, după care te duci s-o trăiești, așa cum știi, așa cum poți, desigur. Apoi am înțeles că atunci când îți alegi jumătatea (sau te alege ea pe tine, sic!) ai nevoie, tot așa, de o dovadă de dragoste, de un certificat de căsătorie, de o bucată de hârtie care să facă în ochii celorlalți dovada unui nod afectiv ce nu poate fi nicicum dezlegat (sic!), dar de ce îți mai trebuie certificat de deces asta n-am înțeles niciodată – că dacă oricum nu-l mai vezi dincolo n-ai nevoie de acte, nu? Adică dacă dincolo tocmai moartea lipsește oare nu e ciudat că în viața asta se eliberează certificate de moarte?