Mirosul de pere putrede

Eu sunt un organ al femeii ce-o iubesc. Sunt ficatul ei, rinichiul ei, ori nu, nu, nu, sunt ochiul ei stâng. Sunt conexiunea ei neuronală lipsă, sunt minuscula ei criză existențială. Capricios și tiranic mă gândesc pe mine drept un organ al femeii mele. Al femeii ce-o iubesc. Plămânul ei drept. Splina. Sunt mirosul de pere putrede, de iarbă cosită, de lemn învechit. Mă gândesc pe mine ca pe un organ al femeii la care țin cu toată alcătuirea mea celulară și știu că am toată libertatea din lume de a trage cu ochiul de pe dinăuntru la dragostea ei. Și dacă m-ar lăsa, i-aș hăitui gândurile prin desișul memoriei, le-aș pune lanțuri de litere la glezne, să stea locului odată. De pildă, azi numai ea mi-a trecut prin minte, și nu avea pe ea nimic altceva decât inelul de logodnă, am și strigat-o, dar ea a mers nepăsătoare mai departe, ba chiar am trimis niște cuvinte de dragoste flămânde în urmărirea ei, ca s-o sărute, și să-i aduc aminte că eu nu sunt nici mai mult nici mai puțin decât un organ al femeii ce-o iubesc. Cel mult o extensie organică care își caută jumătatea celulară. Mă gândesc pe mine și știu cu cea mai mare certitudine: îi aparțin cum îi aparține poșeta, rimelul, mașina, biblioteca, casa, grădina.