Să nu îţi faci iluzii niciodată. Iluziile, sunt ca şi creioanele. Au nevoie să fie mereu ascuţite, până devin din ce în ce mai mici, mai incomode, ori se tocesc, şi, oricât ai ţine la ele, se pierd printre spaţiile înguste. Se pierd prin parbrize, prin sălile de cinema, de teatru, printre chioşcuri de ziare, prin magazine. Iluziile ştiu şi ele precis că lumea ta nu este lumea lor, iar când le regăseşti (s-ar putea să se repete acest nenoroc), iluziile... de sub veioza de seară, sunt prăfuite şi murdare.
Azi, dacă totuşi mai stau cu nasul lipit de o statuie de Storck, se întâmplă câteodată să văd un întreg bulevard depravat, printr-un ochi de cer şi printr-altul diluat. Observ o pălărie ca un cuib voalat şi sclipeşte de undeva un cercel dintr-un model pătrat. Muştar, tămâie şi vise conjugale. Toate reintră în mine, la fel cum toamna molcomă şi câmpiile elizeele de ieri îmi dau târcoale.
Uite, mai încolo, trece o femeie parfumată. N-o cunosc, dar nici nu-mi pot dezlipi privirea dinspre piciorul ei cu încălţare plată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu