vezi tu, de fapt de azi dimineaţă eu am palmele cusute cu aţele tăcerii. mă gândesc că, de fapt, de undeva din cearcănele ei izbucnesc marile războaie. mie liniştea asta îmi miroase a praf de puşcă dar continui să mă joc de-a copilul, să bat mingea pe desktop şi să joc heroes pe maidane, ba chiar îmi spun poveşti singur seara la culcare.
dar de cele mai multe ori, îmi locuiesc viaţa ca pe-o plajă în care există uneori comori neintuite, ori amân respiraţiile de pe-o zi pe alta, aşteptându-te. presimt cum se sfârşesc în sfârşit zările arse de nisipul strâns în copitele soartei şi recunosc că ochii mei au mirosit pe rând culorile din strigătul acela ascuns, iar mâinile mele au văzut resorturi ce scapă intelectului diurn.
eu cred că gesturile grave mi se trag de la maimuţă, la fel cum singurătatea uneori derivă de la ploaie. îţi spun că-mi pare de necrezut una ca asta, adică ideea că eu mă trag mie însumi şi ţie însăţi de la coasta ta. e greu de crezut una ca asta. ploaia asta de vineri s-a oprit, stelele pigmentează răbdătoare cerul, ori par mâncărimi ale neantului absurd, şi poate că nu ştiai nici asta, dar mai demult, când eram mic, tatăl meu şi dumnezeu erau amici de pahar, furiile mamei renăscându-mă zilnic. lumina mereu îmi joacă feste, îmi pune piedică şi cad în vise de vineri. acum sunt conştient că gravitatea mi se trage din maimuţă, iar pentru că ploaia s-a oprit, îmi imaginez un curcubeu peste care dumnezeu şi tata sunt saltimbaci şi jonglează cu halbe de bere. un curcubeu machiat cu fond de ten. sunt gândurile mele timbrate din cuişoară şi din scorţişoară.
mă străduiesc s-ascund aceste vineri grave, abia pe la amiază îmi revine un zâmbet, când mă gândesc că tu eşti un fel de mare, iar eu intru şi ies din tine de la apus până la răsărit. ştii ce? hai să acceptăm rolul ăla, în care tu eşti un fel de femeie iar eu sunt un fel de bărbat şi... ca să te dau gata pe tine, dar şi pe alţii, o să-ţi scriu un cântec trubadur. în care tu vei fi un fel de poezie iar eu un fel de poet.
de la maimuţă mi se trage şi amnezia asta. fiindcă am uitat numărul cărămizilor pe care trebuie să le ridic în ogivele unui nou turn Babel, pe care-l urc de fiecare dată când aştept să-mi vorbeşti.
atunci când taci, sunetul meu de păpuşă speriată, legată cu sfori de sufletul tău, seamănă uimitor cu ploaia. o ploaie de rimel, de lacrimi, de nevorbe care, dinspre tine venind mă copleşesc şi mă acoperă. dar ştiu şi aştept să revii, am certitudinea aceasta, o simt în fiecare dintre ridurile tale fine şi mici ce îţi tivesc privirea.
RăspundețiȘtergereun pescăruş se îmbracă sub genele tale.
atunci când eu tac, când mă tem să rostesc silabele numelui tău, de parcă mi s-ar rupe din carne... inima mea plânge. lacrimi mari, albe, pietroase ca sânii ţărăncilor de la piaţă, cele la care te uitai pe furiş, crezând că eu nu te văd, îmi curg în sens invers, dinspre suflet spre tâmplă, dinspre tine spre mine.
şi spun astăzi vântului care mă ţine în braţele lui, că mă simt goală fără tine, că fiecare tăcere a ta îmi este o moarte.
Cuvintele tale îmi reconfigurează pe nisip forma inimii: înima mea valsează pe picioarele sângelui. Da, parcă sunt doar o frunză cu glezna bandajată de ploaie..
RăspundețiȘtergereea a venit spre tine cu palmele goale. nu, n-o ştiai şi îţi părea adusă de vânt. aşa şi era: o pisică de gând, adusă de vânt. şi îţi voi spune astăzi despre ea, îţi voi vorbi despre ea cu cuvintele tale:
RăspundețiȘtergereea a venit spre tine atrasă de cuvânt. mai întâi cu paşi mici, mai apoi cu furtună din metaforă, dar în adânc, acum ştii şi tu, este doar o pisică de gând. pe genele ei doarme vântul.
a trecut o zi de vineri ca o coadă de maimuţă peste zâmbetul ei, peste alunecarea aceea spre sus, ca un ghem de scântei lucind în noapte. stele? nu ştiu.
ea a venit spre tine aducând un coş mare de cuvinte. ţi le-a rostogolit înaintea-ţi, zâmbind, un dar.
apoi, într-o altă vineri te-a privit tăcând. neştiind...
acum tace şi te priveşte.