După ce ne-am iubit o viaţă, am văzut într-o zi cum câteva fire de-ale tale de păr căzute peste cearşaful alb seamănă cu liniile din palma mea. A trecut ceva vreme, dar eu în felul ăsta mi-am adus aminte de tine. Pe-atunci, aveai ochii verzi, în principiu. Tocmai din acest motiv e haios cum doar în două situaţii se aplică proverbul ăla cu socoteala de-acasă. De câte ori plângeai, aveai ochii gri, un soi de nuanţă ce dădea spre albastru. Bine, partea care nu era roşie, era gri. Iar dacă te uitai în soare, aveai ochii albi. Irisul se decolora singur şi îţi rămânea numai pupila. Te tachinam, ţin minte. Dar şi tu zâmbeai de fiecare dată când îţi aminteam de ochii albi ai unor zombie din filmele de groază.
- Romantismu’ ăsta! îmi spuneai.
Aşadar, a existat pentru mine o întreagă „epocă Ariel”. N-am înţeles niciodată de ce părinţii ei o botezaseră astfel, probabil văzuseră Mica Sirenă dedemult. Chiar şi la ceva vreme după ce îmi părăsea cearşafurile la ivirea zorilor, uneori mă mai trezeam noaptea să mâzgălesc idei pe care dimineaţa nu mai reuşeam să le descifrez. Zilele trecute am regăsit un caiet studenţesc din vremea aia. Nu mai recunosc nici „nouăjnouă” la sută din ce am scris acolo. Dar am avut odată o discuţie pe tema asta.
- E mişto?
- Ce să fie mişto?
- Ce scrii tu acolo. Rândurile ăstea pe care nu ţi le mai recunoşti dimineaţa.
- Ei nah! Încă nu ştiu. Dar poate că experienţa asta se va acumula cândva. Şi poate va revoluţiona literatura. Va fi o chestie cum e cu ăia de la Maroon 5. Au ei un album, Songs about Jane. Eu o să-i spun Songs about Ariel.
Am râs amândoi. Mă gândesc că probabil n-am cunoscut-o niciodată pe Ariel, cel puţin nu cum aş fi vrut eu. Evitam discuţiile despre trecutul ei. Chiar şi la despărţire, mi-a lăsat senzaţia că plecarea ei e mai recentă decât povestea noastră. După câţiva ani, ne-am întâlnit la un curs de facultate. Şi m-a invitat la o cafea. Am râs, într-adevăr. De parcă am fi fost doi colegi de şcoală ce-şi amintesc notele vreunei teze date la istorie. Ariel m-a întrebat ce s-a întâmplat de fapt cu noi, că ne potriveam de minune.
- Nu ştiu, i-am zis. Tăceam uneori prea mult. Şi nici nu ţineam de mână cum trebuie. (am izbucnit amândoi în râs!)
- Păi, există un “cum trebuie” al ţinutului de mână?
- Ei nah, ştii tu ce vreau să zic. Ceva e bine şi ştii că e bine, dar pe urmă nu mai e bine.
M-a trecut un fior ciudat. Am făcut o pauză ca sa-i admir eleganţa şi mi-am înconjurat ceaşca de cafea cu ambele mâini, aşteptând deznodământul. Dar ea m-a împuns cu privirea într-o manieră tandră, evitând vreo replică. Abia la sfârşit, la ieşirea din cafenea m-a cuprins în braţe şi ştiam că îi fusese dor de mine, dar învăţasem să nu-i tulbur clipele intense, cu toate că întrebările ce vroiam să i le adresez s-au stins cu greu. M-a strâns puţin de mână, şi o simţeam ca pe-o femeie împlinită, mai ales când m-a întrebat înainte să plece:
- Hei, ma ţii minte piesa aia de la Maroon 5 pe care-o ascultam împreună, duminca când ne trezeam? Cum îi zice? Nu zâmbi, ştiu că încă mai ştii...
- Sunday Morning. Ştii tu, Songs about Ariel. Şi-am zâmbit în continuare.
imi place dealul pe care obisnuim sa urcam de placere. tine pe spate umbra unei cetati vechi, de care nu s-a mai ocupat nimeni si in curtea careia si-au facut vulpile culcus. e multa piatra in varf, iar serpilor le place. tu stai si-mi strigi din departare ca esti libera si ca asa vrei sa-mi amintesc eu de tine. eu iti prind imaginea in gand. imi aduc aminte ca am lasat aparatul foto la baza dealului, acolo unde ne-am tavalit ascultand cum anotimpul schimba culoarea ierbii. urmele corpurilor noastre au ramas sapate in deal, alaturi de scarile pe care anii au coborat odata cu apa lacului. asa-i ca eu te sarut?
RăspundețiȘtergereşi în seara târzie de duminică, pe când străzile îşi sorbeau ceaşca de întuneric, numai zâmbetul amintea de trecut, ca o lumină uitată aprinsă în poartă... oare ai să regăseşti astfel calea?
RăspundețiȘtergerenu, ea nu te întreabă nimic, dar atunci când pleacă ar vrea să-i priveşti spatele arcuit a întoarcere...
eu ştiu că mă aştepţi. da, da, îmi vin veşti despre îndelunga ta aşteptare şi mi se aşează pe suflet ca nişte păsări mari, rotitoare.
RăspundețiȘtergereşi mai ştiu cum zâmbeşti. m-au învăţat norii cu vata lor de zahăr să te ademenesc la începutul fiecărei zile, pentru că numai aşa îmi vi fi mereu aproape.
şi când ridici ceaşca de cafea... pe mine aş vrea să mă duci la gură. ştii, nu-i aşa?
te aştept, mai ales dimineaţa, când sunt mut in faţa scaunului tău gol, când mă recompun mecanic şi când... înainte de a deschide ochii îmi ofer uneori un întreg bufet suedez al cuvintelor pe care mi le-ai spus.
RăspundețiȘtergerefără tine, găsesc nepotrivită fericirea mâinilor străine, oamenii-şi umplă gura cu vorbe goale, sunt zile anormal dilatate, sunt secunde amare, fără tine. exact, fără tine.
în mine se apasă un altfel de dragoste, e o dimineaţă în care dorul ăsta se furişează de pe hârtie în colţul stâng din piept.
mă străduiesc să-ţi scriu azi de la stânga la dreapta.
cu ochii nu te văd...
în ziua în care vei obosi să mă aştepţi, în ziua în care până şi scaunul va plânge de dor, ştiu, atunci o să mă vezi cu adevărat. vei porni prin lume după mine căutându-mă printre tăceri, pe sub lespezile cuvintelor nerostite, prin frunzişul gândurilor tale.
RăspundețiȘtergereîn ziua în care vei obosi să mă aştepţi mă vei găsi acolo unde am fost întotdeauna: în palmele tale dormind, pe izvorul inimii tale înflorind.