Subînţelesuri din arhitectura melcului

Uite, scriu la ora asta târzie ca să ştii că toţi dorm. Că nimeni nu trăieşte veşnic şi că, măcar o dată, precum un godot, aş vrea ca moartea să ni se lase aşteptată. Stop. Mi-e dor de tine. Uneori atât de tare încât resimt cum iese punctul din sânul geometriei şi se aşează peste aluniţa ta. E luni, e septembrie. Ştii?  E ca şi cum bătaia asta a inimii îmi forţează uşa pieptului ca să scape, să iasă, să fugă mai departe. Astăzi nu mai sunt decât eventual un eu îndepărtat al broaştei ţestoase care porneşte la drum numărându-şi aşteptările prin carapace. Mi-e dor într-adevăr de tine, poate nu ştii. Am picioare şi sânge de melc, şi da, mă conturez precum melcul, acest arhitect incredibil de isteţ. Un soi de artist prins într-un cerc de os în spirală. Dorinţa parcă îmi e melc. M-e-l-c. Un mecanism din patru litere. M-e-l-c. Înţelegi? Propria măduvă a propriului os căsos.

Am legat zile la rând în care m-am gândit cum e să fii bărbatul care locuieşte în propria femeie, ori care lasă dâre de melc peste frunze de nuc bătrân. Zile în care-am văzut cum piatra răbdătoare aplaudă dalta iar ciocanul face reverenţe acoperit de rugină. Stop. Tu crezi că te voi uita în 9 vieţi de ţestoasă? Melcul dezaprobă. Dar mai bine să nu fim supăraţi din cauza asta. Nu uita că mi-e dor de tine ca de un glonţ în cap. Ştiu, e paradoxal. Dar mai crezi tu azi că ar trebui să trăim veşnic măcar o dată, şi să lăsăm anii să cadă peste noi ca tencuiala dintr-o casă veche? Eu cred că da, fiindcă eu sunt cel care am ştiut de fiecare dată că sub cearşafurile tale nu pot să ne mai înspăimânte nici lupii tusei, nici orătăniile zilei de mâine. Sub pânza aceea albă te iubeam. În fiecare colţ al pielii, unde alungam temerile zâmbind, unde răspundeam ameninţărilor cu răcnete, din Carpaţii plămânilor proprii. Sunt nostalgic după orele târzii în care ne luam în braţe ca nebunii ca să dansăm desculţi pe-atâta jar de stele, pe cioburi...

Zilele ăstea am ieşit pe-afară că să-mi număr paşii prinşi in acest curcubeu personal şi simplu. Am văzut o femeie ce semăna cu tine şi acest gând mi-a sfârtecat stomacul în două. Parc-aş fi fost un melc neîmblânzit cu coarne de cupru. Am aşteptat aleatoriu ca vreo femeie să mă ia de mână, să mă ducă la ea acasă, să mă spele cu apă fierbinte, să-mi dezvăluie ca unui om bolnav subînţelesurile din arhitectura melcului. Poate că am nevoie doar de-un vin bun, să pot mirosi iarăşi pereţii ăştia curbaţi în ei înşişi, bucăţile ăstea de cărămizi, de os, de var, de spumă, de măduvă abia ieşită din albia scheletului. Am o scuză acum că-mi e puternic dor de tine. Pe unde eşti acum? De ce-ţi porţi casa după tine în spinare?

Ştiu ce mi-ai răspunde dac-ai apărea prin preajmă. Mi-ai spune că de fapt tu nu-ţi porţi casa după tine, că ai şi tu dreptul la o casă, că eşti casa casei tale, aşteptarea aşteptării mele.