Pigmenţi uitaţi ai primului adulter

Maia auzea atât de clar respiraţia lui neregulată de parcă totul s-ar fi petrecut în urechea ei internă. Ca să-l liniştească, îi atinse uşor buzele cu buzele ei. Uneori asta funcţiona şi-l oprea pentru câteva minute. Primi un sărut înapoi, de la două buze ţuguiate şi uscate. O mână îi acoperi mijlocul moale, trăgând-o către un corp cald. Poate prea cald. Iar de undeva din celălalt colţ al camerei ştirile se auzeau în surdină, printr-un radio vechi, care anunţa că se strică uşor-uşor vremea. Chiar ea îşi pune câteodată cursurile pe el sau îl acoperă ziua cu un palton adus de la curăţătorie.

E mult prea cald în dormitor, chiar şi pentru ea. Bufeuri de căldură îi cuprind trupul. Miroase a transpiraţie, dar şi a dragoste intensă. Cele două mirosuri se întrepătrund până şi în părul ei ondulat. Dintr-un gest firesc, ea se desprinde uşor de corpul lui cald şi se mută către marginea patului, unde cearşaful e mult mai mototolit, acolo fiind de fapt un colţ straniu din lumea ei nocturnă. Şi tot acolo, Maia se visează uneori locuind undeva departe, poate chiar pe acoperişul vreunei case din Paris, stând întinsă pe spate, admirând norii şi-atât. Într-o viaţă mai simplă.

Sunt nopţi ciudate acestea. În care gândurile o apasă segmentat şi euforic. Par a fi momentele ei de veghe, când închide ochii, mai mult fiindcă întunericul o oboseşte. Şi totuşi, cu ochii închişi ermetic ea amestecă în suflet şi-n minte tablouri diverse: dealuri galbene, cercei de aramă de formă neregulată, ferestre puternic luminate şi cifra şapte. De ce şapte? Poate pentru că ei se cunoscuseră pe data de şapte, exact, ea şi el, el şi ea, cei care acuma împărţeau de pe marginile opuse al patului teritorii diferite de aşteptări. Ei doi, cei care se trezeau dimineaţa în apartamentul lui, în care ea se simţea uneori o intrusă iar alteori, ca acasă. Ceva o frământa în noaptea asta mai mult ca de obicei. Se gândea că ar fi putut lua o decizie ieşită din comun şi că şi-ar fi putut chiar aprinde o ţigară din pachetul de pe masă. Nu fuma, dar resimţea din preajmă un puternic miros de nicotină proaspătă. Pachetul lui de ţigări era aproape gol. Când se văzuseră la prânz, ca să devoreze o salată bulgărească uriaşă, pachetul de ţigări fusese aproape plin. Exact, cu ce ocazie fumase el astăzi aşa de mult? Ştia că el arareori fuma ţigară după ţigară. El le savura doar, privind un timp în gol, ca şi cum şi-ar golit mintea pentru câteva minute. Măcar de-ar fi reuşit şi ea să-şi golească mintea atât de repede cum reuşea el... Dar mintea ei plecase aiurea, razna, sărea de la o imagine la alta, de la o frază la alta, ba chiar de la un cuvânt la altul... Concomitent, îşi aducea aminte de-acel pepene galben pe care ea, neglijentă, îl scăpase peste piciorul lui la raionul de fructe din supermarket în ziua în care se cunoscuseră, dar şi de cearta lor din maşină, când nu se mai putuse abţine şi izbucnii în plâns, coborând la prima intersecţie, lovind sub formă de protest portiera. Iar el, o urmărise peste tot prin ploaia aceea măruntă, prin gropi, pe contrasens, printre claxoane de maşini, rugând-o repetat, cu o voce blândă şi joasă, să se întoarcă la maşină, să fie ca înainte. Dar gândul ei sări la ultima lui lecţie de scrimă, o lecţie destul de dificilă şi problematică... E ca şi cum o muschetă şi-o femeie s-ar plimba peste-o alee... Tra la la, la la la, la la la!

-          La ce-ţi trebuie ţie ore în particular de scrimă? Avem chirie de plătit şi tu te apuci de scrimă? Ascultă-mă pe mine, scrima e pentru aristocraţi demodaţi, nu pentru...

-          De ce? o întrebase el cu voce tare.

-          Păi... uită-te ce hobby-uri îşi găsesc oamenii obişnuiţi...

-          Asta-i logica ta? Parcă la început nu-ţi plăceau oamenii obişnuiţi... Deci..? o întrebase el ingenuu.

Maia revedea printr-un flash recapitulativ toată scena asta dintre ei doi. Se aşternuu cumva o tăcere surdă între ei, el trosnindu-şi pe urmă apăsat degetele. Când el îşi trosnea degetele, ea tăcea. Fiindcă acel trosnet o enerva la culme, poate chiar mai mult decât faptul că el avea mâini mai fine decât ale ei. Când se certau, el nu făcea decât să se refugieze în cealaltă cameră, se închidea practic acolo, unde scria cu o peniţă cu pană, unde citea sau... De fapt, de ce-i trebuia lui peniţă cu pană? Găsea gusturile lui mult prea excentrice. Se gândea cum ea de fapt îşi găsea mereu de lucru pe hol, prin sufragerie sau prin bucătărie, peste tot unde putea repeta în gând ultima melodie auzită la radio, unde spăla sau stătea cu ochii împărţiţi între puiul din cuptor şi cărţile pe care trebuia să le traducă pentru a doua zi, deşi nu reuşea să ţină pasul cu debitul propriilor gânduri... Da, mereu îi scăpau câteva gânduri, mai ales când el intra după-amiaza pe uşă. Vesel, c-un zâmbet cât casa. Ca să o sărute. Să-i cuprindă buzele fragede într-ale lui şi să le ţină acolo secunde bune, poate chiar o jumătate de minut... N-o mai sărutase aşa de ceva vreme, iar ea se înroşea brusc, simţea atunci cum sângele i se urcă în obraji şi apoi coboară prin tot corpul. Băuse un pahar de vin roşu, simplu, de ţară. Iar el o săruta, având ochii aceia de cafea cărora ea nu le rezista niciodată.

Dar într-o secundă se simţea sufocată în braţele lui. Se răsucise către el, ar fi vrut să-l mai sărute încă o dată, apoi l-ar fi împins cumva. S-ar fi amuzat la rostogolirea lui atletică peste parchet. Într-un astfel de moment era sinceră cu ea. Îl iubea. Într-un mod straniu, dar îl iubea. Simţea cum uneori ar fi vrut să-l strângă în braţe cu putere sporită, iar alteori l-ar fi pălmuit cu o frenezie inimaginabilă. În secunda aia, ar fi vrut să-l trezească, să-i urle în urechi că e insomniacă, că inima-i cutreieră, toate astea din cauza lui...

Acum, ea tace. Îşi ţine respiraţia. Ar vrea să dispară. Deşi, îi face plăcere ca, ori de câte ori nu reuşeşte să adoarmă să intre într-un alt fel de joc. Să pătrundă cumva prin urechea lui adormită în mintea lui. Acolo unde uneori îi mai aude gândurile de parcă ar citi replici dintr-o piesă de teatru. Unde-i mai răspunde acelor gânduri, imaginându-şi că el crede că e vocea lui interioară. Dar de fapt e vocea ei. Poate că aşa l-ar convinge de multe lucruri. Şi, de ce nu, poate că acolo ar afla cât de de intens o iubeşte. O roade cumva întrebarea asta, la fel cum o molie roade hainele de plăcere. Deşi ea nu simte nici plăcere şi nici durere în astfel de clipe, ci o stranie combinaţie între cele două. Nesiguranţa n-o lasă să închidă ochii şi să adoarmă.

Iar el respiră greu direct peste faţa ei. Arată nevinovat ca un copil abia născut, cu obrajii albi şi cu buzele moi, cu o mutrişoară care cere protecţie. E o fracţiune de secundă în care ea are un impuls de a-l îmbrăţişa şi de a-l mângâia, iar mai apoi să-l lovească cu pumnii şi coatele. Oare el visează? Ea ştie că doarme puţin şi superficial, şi nu-şi aminteşte niciodată visele importante, dar el... El de fapt nu vorbeşte niciodată în somn, cum face ea. Doar că-n ultima vreme, şi-a propus să nu mai scoată nici măcar un sunet minor în somn: trebuie stopate toate discuţiile ăstea dintre subconştient şi inconştient. Fiindcă da, uneori, ea scoate în somn nenumărate sunete neînţelese, alteori chiar fraze întregi fără noimă, de tipul: „Unde sunt spiriduşii mei?”, sau: „E soare. De aia sunt veselă. Zbor acum, că mai încolo se tunde iarba.” Ce prostii! El întotdeauna se amuză copios pe tema frazelor ei fără noimă, iar ea se amuză că el se amuză. Şi-atunci, ea râde ca un copil, în hohote, fără să se poată abţine, un fel de râs ce seamănă cu un chiţăit. El o poreclise pentru asta “scripeţel”. Şi-o lovea uşor cu perna peste faţă până când ea izbucneşte din nou într-un torent de râsete stridente. Zâmbind, ea îşi reaminteşte pentru o clipă cum somnul încearcă să o fure. Dar observă cum el se îndepărtează uşor de ea şi trage peste el toată pătura. Tot timpul i se întâmplă asta, mai ales când e pe punctul de a adormi, adică să audă un zgomot mic care o derutează şi o trezeşte. Ştie şi de ce: fiindcă îi e teamă de insomnie. La fel cum ştie că lui îi este teamă de a recunoaşte că uneori se mai gândeşte la părul acela negru şi lung, strălucitor, la trăsăturile acelea parcă trasate cu creionul, la ochii ăia ai naibii de migdalaţi. Într-adevăr, până şi ea se holbase la femeia aia incredibil de frumoasă, plină de acea feminitate coaptă, pe care ea nu o avusese niciodată, nu. Ea era simpatică, copilăroasă, dulce, enervantă, jucăuşă, impulsivă, foc şi pară, dar... nu ca ea. Gândul ăsta o blocă pentru câteva secunde, şi nici nu mai putea să respire: el, iubitul ei, şi femeia asta, stând încolăciţi, împreunaţi, iubindu-se intens. Fraierul naibii! Văzuse cum ea îi zâmbea şi el se înroşea ca prostul la vederea unei femei frumoase. Ca o puţă bleagă! Zâmbea şi pe drum şi-n casă de când o văzuse şi chiar şi înainte ca ei să se fi ascuns sub pătură şi să facă ceea ce uneori oamenii mari fac...

Dar poate că totul e doar o născocire a minţii ei care găseşte aproape tot timpul ceva de comentat, de analizat şi de despicat. Care toacă mărunt imaginile, ea, cea care răstălmăceşte cuvintele într-un mod atât de aleatoriu. Poate că totul e doar o fantasmă a unei nopţi albe, pline de sudoarea nesomnului. Of, ce l-ar mai fi trezit ca să-l înnebunească cu poveştile minţii ei, ca să aibă şi el aceleaşi viziuni bezmetice pe care le are ea în noaptea asta. Să înţeleagă şi el înfrigurarea, ori cum e să treci de la stare alta atât de repede, cum e să te zgudui la un zgomot mic, cum e să se învălmăşească în tine imagini, frânturi de melodii, fraze, cuvinte fără sens.

Noaptea din mintea ei e încă intensă, neconsumată. Se ridică din pat şi se plimbă prin beznă. Jaluzele sunt trase definitiv. Se învârte în trei paşi prin tot dormitorul. Vede ţigările de pe masă. Le simte mirosul adânc, puternic şi aromat, măcar ele i-ar putea produce acum plăcere. Dar ştie că n-ar fi fumat, nici vorbă de asta, nu vrea să depindă de o ţigară, de un surogat, aşa cum depinde el, deşi nu recunoaşte niciodată asta. De fapt, în momentul ăsta ar vrea ca el să se trezească, să se ridice din pat uşor şi, aşa înalt cum e, să-şi întindă gâtul înspre el şi să-l poată privi în ochi. Să-i spună ceea ce-i ascunsese atâta timp. Să-i spună direct şi simplu:

            - Te-am înşelat, prostule!