Un labrador din aţă mov.

Am visat că eram un labrador din aţă mov. Cred că e nepotrivit să interpretezi un astfel de vis, dar e adevărat, vă spun, că pe trupul meu, precum pe o papiotă, s-a înfăşurat strâns timpul cu toţi oamenii din el, şi cu toate întâmplările din toate timpurile upgradate de om. Lângă mine, s-a aşezat un câine mare, mult mai înţelept şi mult mai mare, a cărui umbră trecea peste trotuar, ajungând până la mansarda Charlottei.

Charlotte era ferm convinsă că vara e cel mai bine. Mi-a spus că abia atunci umbra asta a câinelui era răcoroasă, ca şi cum ai fi respirat sub un nuc. Sau aşa credea ea. După o vreme i-am dat un nume câinelui. Şi lumea s-a obişnuit repede cu el. Îi spuneam Urs. 

Urs mi-a adus odată o batistă gravată de forma unui fluture, o ţinea delicat între colţi, şi am văzut cum batista a scânteiat de două ori de parcă ar fi venit dimineaţa. Iar Urs zâmbea. Era un câine deştept. Trecătorii nepăsători l-au otrăvit. Dar el apucase deja să ne iubească atât cât să încapă într-o poveste. Dar Urs stă înfăşurat peste clădirea mea şi a Charlottei. Iar batista lui de tip fluture acoperă oraşul. Oamenii îi spun cer, dar noi ştim secretul ăsta.

Mov e o culoare potrivită pentru un început de septembrie. Resimt prin porii celorlalţi cum miroase a vinete şi a rufe întinse sub toate păsările care pleacă. Sunt zile când bătrânii se apucă de cusut flori mari şi struguri. Cu aţă mov mai ales. Mă gândesc că destui struguri ar fi putut duce şi Urs în spate, poate cât să se facă din ei o întreagă toamnă. 

Poate bătrâna asta frumoasă o să desfăşoare cu răbdare firul, să coasă povestea aşa cum ştie ea, frumos şi simplu, pe etamină. Oamenii i-ar spune cer şi poate, chiar aşa ar fi, de data asta.

Dar ce ştiu eu? Sunt doar un labrador care visează un om.