Noapte de noapte mă răsucesc în pat într-o poziţie embrionară, dar în fiecare dimineaţă, după ce îşi bea cafeaua cu vecinele, ea îmi dă naştere din nou. Din chinurile facerii ei eu cresc cât alţii în zece ani. Înfăşurat în alb, mă-ntreb oare ce este în inima unei femei când, muchia de diamant alunecă uşor în podul palmei cucerind un rubicon de argint şi când trebuie să-şi părăsească copilul, ştiind că acesta va merge mai departe. Ce este în inima unei femei când vede cum coarda viorii zboară-n abis, fluturând peste coşul pieptului meu jefuit? O simt neinţeleasă, ca un măr vrăjit pe care rădăcinile vieţii îl ating în cerul gurii, într-un sărut neîntrerupt, ori ca şi când pentru câteva clipe ea simte cum tremuri, încercând să nu fii în ea. Devenind ceva eu voi tresări însă în preajma ei.
De când m-a născut ascult jumătatea unei dimineţi cum trece, în timp ce cealaltă jumătate rămâne culcată pe albul pernei, şi-mi face amintirile plăcute. Ea, cea care m-a născut, rămâne un fel de religie amestecată a primelor mele poveţe, un copac experimentat ce-şi caută mereu rădăcinile, uitate prin oasele mele. Sunt de fapt mâinile ce mi-au dăruit primele cadouri, cele care, la primele atingeri, m-au învelit din septembrie repetat. Ea e cea care re-născându-mă, a înclinat către mine balanţa visului.
Şi încă de la naştere, ea îmi zâmbeşte sleită de puteri, întrebându-mă în fiecare dimineaţă dacă am dormit bine. O mint şi-i spun că am dormit mult şi bine, că trebuia să fiu deja la facultate, să prind cursurile de dimineaţă, dar ea vrea încă să mă alăpteze, şi nu înţelege că trebuie să ajung în cele din urmă la bibliotecă, să-i dau gata pe clasicii ruşi.
Iar vecinelor ei li se arată în zaţ ceva despre mine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu