Când viața nu stă în zile

Văd din ce în ce mai puțini oameni în jurul meu (ca să nu mai pomenesc de înșelătorul mediu online) care într-adevăr "știu să trăiască". Știința de a trăi îmi pare a fi din ce în ce mai inaccesibilă multora și gândindu-mă îndelung la asta înțeleg parcă mai bine ca niciodată de ce spunea în 1943 atât de frumos Antoine de Saint-Exupéry în Micul Prinț că: "Dacă vrei să construiești un vapor, să nu începi prin a-i trimite pe oameni după lemne, cuie, unelte, sfori și alte materiale. Învață-i întâi să tânjească după marea îndepărtată, nesfârșită". Talentul de a trăi, aflat în mod evident în curs de dispariție la majoritatea popoarelor europene, devine așadar una dintre noțiunile cel mai greu de definit, în speță pentru că se delimitează de altele prin nuanțe adesea insesizabile, îmi vine să spun, asemenea elevilor care nu au învățat lecția, că talentul de a trăi este "atunci când...", dar îmi dau seama că nici asta nu aș fi în stare să precizez. Iar locuțiuni presupuse apropiate, cum sunt "a trăi bine" sau "a ști să trăiești", se dovedesc, la o analiză mai atentă, străine, pentru că, în timp ce prima se referă exclusiv la posesia unor lucruri - cât mai multe - materiale, iar cea de a doua conține sugestia puțin tulbure a grabei de a profita de tot ce îți iese în cale, talentul de a trăi nu este o acțiune sau o realizare, ci pur și simplu o stare. El este o înflorire a verbului a fi, în timp ce celelalte două atârnă de verbul a avea, iar această diferență nu este numai una de apartenență, ci și una de substanță. Și aș fi tentat să susțin - și nu cred că aș greși întru totul - că talentul de a trăi este un atribut al tinereții și poate chiar al simplității; el se descoperă mai adesea la vârstele fragede și este mai ușor detectabil la popoarele tinere. Dar nu ar fi, oare, o simplificare? Pentru că dacă apropierea de animalitate ar fi o garanție a acestui dar zeiesc, ar trebui ca animalele să fie fără excepție fericitele lui deținătoare. Și cu toate astea, nu numai de la specie la specie, ci și de la individ la individ, există deosebiri și grade ale deținerii lui. În mod evident câinii, de exemplu, sunt mai puțini talentați întru existență decât pisicile. Și asta nu numai pentru că atât de cunoscutele lor caracteristici, devotamentul, loialitatea, credința, sunt calități mai greu de purtat decât suspect de celebrul egoism al felinelor, ci și pentru că le lipsește capacitatea (pe care acestea o au) de a se bucura de fiecare secundă, geniul de a ști să decupeze din șirul nesfârșit al întâmplărilor doar soarele clipei de acum. Am avut dintotdeauna convingerea că reprezintă o deosebită dovadă de profunzime ideea egiptenilor de a zeifica pisica, acest animal atât de dotat pentru somn și pentru abstragere, atât de capabil să aleagă ceea ce este esențial de ceea ce nu este esențial fericirii. Talentul de a trăi mi se pare, mai mult decât o trăsătură a animalității, o consecință a subtilității pe care pot să o aibă (sau să nu o aibă) în egală măsură oameni sau animale, ființe tinere sau bătrâne, evoluate sau nu, civilizate sau nu. Și mai cred că talentul de a trăi este, asemenea tuturor talentelor, un dat nativ care poate fi cultivat, care poate fi favorizat sau interzis de condițiile mediului. Și, în măsura în care îl înțeleg, o anumită liniște atentă a spiritului, spre care au tins toate religiile și toate curentele filosofice, este condiția sine qua non a existenței sale, a acelei stări binecuvântate în care fiecare frunză cade, fiecare fir de iarbă atins de talpa goală a piciorului, fiecare secundă de somn, fiecare picătură de apă pe buză, fiecare nor pe cer, fiecare fruct zdrobit de cerul gurii, fiecare durere chiar, există rotund și total, sunt prilejuri de viață. Vorbesc, desigur, de o liniște a spiritului pe care viteza vehiculelor, gălăgia mass-mediei, poleiala online-ului și societatea consumului o interzic și chiar o ridiculizează.