Nimic nu e nou sub soare cu excepția nuanțelor

Cuget și detonez zilnic un arsenal de idei într-o succesiune destul de abundentă, infinit mult mai repede decât vorbesc, așa încât de fiecare dată între gând și vorbă remarc mereu un decalaj în favoarea primului. Din cauza asta, părându-mi-se superfluă, vorba devine eliptică până la ermetism. Iar atunci când gândul, galopând într-o desfășurare logică, aduce argumente de un fel sau de altul și se contrazice pentru a extrage de fapt din contradicții adevărul, vorba pierde faze ale demonstrației încercând să țină pasul: spune numai contraargumentul, apoi trebuie să se întoarcă să rostească argumentul pe care îl sărise, dar între timp gândul trecuse cu mult mai departe și nu-l mai poate ajunge din urmă. Vorbirea devine, așadar, din lentă, ermetică, iar apoi absurdă. O conversație plină de miez în aceste condiții este realmente un coșmar - cu cât am de spus lucruri mai interesante, cu atât sunt mai greu de urmărit, mai obositor, mai derutant și, în cele din urmă, mai fără rost. Pentru că sentimentul dominant pare a fi acela al inutilității vorbei, al necesității de a renunța la ea. Ba mai mult decât atât, ceea ce în scris îmi apare ca fiind firesc, legat, creator, odată spus devine stupid, plictisitor, mai ales plictisitor. Și nu cunosc gafă mai mare decât încercarea de a-i povesti (alt)cuiva ideea unui viitor text, ori al primei mele cărți (pe care îmi doresc s-o scriu atât de curând!), idee extraordinară în gând și care, deconspirată oral, se degradează ca alcoolul dintr-o sticlă deschisă. E extrem de bizar cum, scriind mai încet decât vorbesc, scrisul nu numai că nu rămâne în urma gândului (adică gândul niciodată nu-și permite să i-o ia nerăbdător și politicos înainte), ci, dimpotrivă, îl ordonează, îl determină să meargă în ritm, să nu-și piardă respirația. Conștientizez tot mai pregnant cum, în orice fel de conversație, ceea ce inhibă desfășurarea ideilor, relatarea întreagă a gândului, este și spaima de a nu plictisi, ori lipsa de răbdare în a asculta a celor care cred că au înțeles de la primele cuvinte ceea ce vrei să spui. Numai că oamenii nu vorbesc neapărat între ei doar pentru a împărtăși idei, ci și nuanțe. Nimic nu e nou sub soare cu excepția nuanțelor. Iar grăbitul tocmai pe acestea nu are răbdare să le asculte, tocmai pe acestea le pierde și pierde astfel și sensul întregii discuții, ba însăși șansa reală a comunicării (șansă din ce în ce mai fragilă și care atârnă, ca de un fir de păr, de atenția noastră la nuanțe, la imperceptibilele nuanțe ale celuilalt). Plus că ceea ce complică în mod aproape tragic totul este evidența că, iată, cu cât aceste nuanțe sunt mai apropiate de nuanțele tale, cu atât sunt mai greu observabile. Comunici ușor cu persoanele străine, ba uneori există momente în care comunici până și cu adversarii perfect, dar nimic nu e mai greu decât comunicarea dintre doi oameni care se iubesc și devin prin dragoste unul și același, deosebiți desigur numai prin infinitezimale și infinit de importante nuanțe.