Foarte multă lume invocă acest concept. Mă refer la respect. De aceea, am vrut să aşez în pagină câteva clarificări legate de modul de înţelegere a respectului. Respect înseamnă a ţine cont de celălalt ca un „tu” care în pemanenţă devine un „eu” inaccesibil. El se aplică atât bătrânilor cât şi unei cărţi sau unei pisici [care pentru unii e un animal sfânt]. Sfânt în sensul că merită privilegiul de a nu fi atins (profanat, dacă vreţi), fiind acel „vulnerabil” şi acel „important” care ne situează în faptul de a exista altfel. Eu nu respect decât bunătatea şi inteligenţa.
Ceea ce se întâmplă în absenţa respectului este atingerea lucrurilor, care e o nefirească stare a omului – aceea de a fi batjocorit de obiect şi de sinele său. Dacă luarea în posesie a lucrului îl transformă în obiect, atât în cazul posesorului cât şi al posedatului, atunci ceea ce salvgardează natura umană de la ispita de a fi altceva este deposedarea. Sau altfel spus, lepădarea şi predarea lucrurilor şi a sinelui celuilalt, care va pro-ceda, în cel mai bun caz, în cea mai bună dintre lumile logice posibile, nu şi actualizabilă. Marea brutalizare a acestui puzzle incomplet şi resentimentar numit conştiinţă implică o greaţă în faţa aceluia care reduce, în stil doctrinar, înţelesul unui fapt oarecare. De aceea, bruscarea şi solicitarea imperativă sau neavizarea interlocutorului tău sau a umanităţii în general va conduce la disoluţia solidarităţii şi a confortului psihic dat de siguranţa spirituală a regăsirii sub acelaşi chip, familiar, şi, în acelaşi timp, insondabil.
Absenţa respectului agresează, în sensul răzbunării lucrurilor şi a sinelor împotriva altora sau chiar a lor însele. A lor însele pentru că există un recul nevăzut al faptelor şi informaţiilor, precum într-o reţea electrică defectuoasă. Iar până la urmă, de prezenţa sau absenţa respectului ţine calitatea relaţiilor şi a celui pe care îl ai în faţă şi cu care te aduni. De ce se face prezentă tot mai acut această absenţă a respectului e justificabil, până la un punct. Decăderea dogmelor, privilegiul acordat libertăţii individuale, neaderenţa la discursurile moralizatoare, un anume stres spiritual acumulat de structurile mentale care, anonime sau nu, cedează la un moment dat, lipsa generozităţii privirii care obiectualizează tot mai mult, utilizarea inadecvată a darului în societate a golurilor şi a lipsurilor.
Există iată o foame ascendentă de sens, dublată de senzaţia tot mai pregnantă că ceva ne scapă, cu cât ne simţim mai fericiţi. Pe deasupra, mai există şi-o măgărie ancestrală a omului, şi anume ispita de a exista, dar substiindu-se permanent şi irevocabil dumnezeului în care crede. Ca şi cum astăzi Dumnezeul fiind noi, ne furăm nouă înşine darul. Nejustificabilă este şi atitudinea celui care se crede în măsură a extrapola viziunea sa, capacitatea sa de înţelegere dependentă strict de experienţa sa de viaţă, asupra întregului univers şi, implicit, asupra eului celuilalt, care, la fel, va cere un respect pe care el niciodată nu îl acordă a priori existenţelor, de orice natură ar fi ele.
Şi uitându-mă în jur descopăr realităţi mai dureroase de atât. Realităţi în care principala eroare pare a fi cea a întemeierii respectului pe merit. Respectăm o fiinţă pentru că ea posedă o anumite competenţe, un anume statut sau inspiră teamă. Recunoaştem aici că, la un nivel elementar, respectul ţine de animalitatea fiecăruia, care funcţionează ca zid protector, în sensul păstrării unei distanţe convenabile faţă de ceea ce ne depăşeşte şi ne poate periclita poziţia ocupată în cadrul reţelei umane. Dar este impropriu să te încrezi în infaibilitatea deciziilor tale atunci când acorzi merit unui fapt şi altuia nu. Altfel spus, toţi merităm sau nu să fim fericiţi. Relativizarea argumentelor evidenţiiază aici o primă incoerenţă: respectăm ceva, din diverse motive, eventual pentru a fi respectaţi la rândul nostru, şi nu de dragul respectului în sine. Sau de ne-dragul lui, ca revoltă în faţa nimicului.
De ce trebuie să respectăm este, aşadar, o falsă problemă. Putem respecta fără acest celebru “trebuie”. Ca act gratuit, de exemplu. Ca revoltă sau chiar ca absurd. Depăşim astfel motivaţiile subiective sau obiective, păstrând în acelaşi timp o valoare specific umană care permite instaurarea armoniei micro şi macrouniversului prin refugiul în civilizaţie şi cultură. Cine e beneficiarul respectului meu, devine clar: eu, pisica, bătrânul, cartea. Sau niciunul, dar ştim măcar atunci ce se pierde atunci când nu se câştigă nimic. Rămâne întrebarea: avem un respect, cum procedăm?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu