Lumânările nu ard până la capăt. Sau despre dragoste.

Nu mai ţin minte când s-a stins lumina, dar cumva instantaneu m-am îngrozit. Pe-atunci, nu reuşeam să văd pe nimeni, nu auzeam nimic, nu înţelegeam nimic. Nu îmi era foame, nici sete, iar primul gând a fost acela că am murit, sau că a murit totul în jurul meu. După două minute s-a luminat din nou totul, ca atunci când revine lumina electrică după o pană de curent din noapte, când toate aparatele electrice îşi reiau cursul de unde s-au oprit, când frigiderul zbârnâie din nou, televizorul redă aceeaşi emisiune stricată de ştiri şi când desktop-ul pc-ului se luminează grăbit.Aşa m-am dezmeticit şi eu în acel troilebuz prăfuit care ne târa din oraş la gară, spre trenul pe care am hotărât să-l revendicăm amândoi.

Erai voluptoasă în ziua aceea, şi stăteai rezemată pe-o bară de inox, discutai banalităţi cu o prietenă, iar eu eram fixat undeva la o jumătate de metru în faţa ta. Ştiam că îmi pândeai fiecare mişcare, că nu te puteai concentra la ceea ce spuneai. Cumva, ceilalţi indivizi din jur păreau evaporaţi, ca şi cum lumea ar fi înţeles că îmi era dor să te cunosc. Îmi părea văzându-te că eu am optzeci de ani şi că tu abia terminaseşi liceul. Nu tremuram deloc, aveai ochii aceia frumoşi şi extinşi. Mă priveai serios, ca să nu-mi fie nici ruşine, nici teamă. Umerii tăi rotunzi şi netezi păreau scuturi pentru roşeaţa aceea din obraji pe care încercai să o maschezi la fiecare zâmbet pe care-l afişai ritmic. Simetria ta mi-a fost fatală. Semănai în fiecare gest cu Emily Blunt, şi parcă te străduiai cumva să îmi explici atracţia, să-mi demonstrezi că totul poate fi logic. Deşi dispreţuiam superlativele clişeice atribuite uneori frumuseţii, fiecare colţ al sânului tâu din acea cămaşă albă mulată îmi înmuia genunchii. Eram timid, şi mă gândeam la ce va spune lumea. Reflectorul acela oglindă din troilebuz parcă contribuia şi el la tabloul nostru idilic. După cinci minute, nu ne mai feream niciunul privirile, iar mie îmi trecea prin tălpi curentul de o mie de amperi din bateria motorului dereglat de sub noi. Nu cred că ai scăpat plasa aceea de plastic dinadins, fiindcă văzusem cum începuse să alunece uşor pe lângă piciorul tău strâns în pantalonul reiat violet. Ne-am aplecat amândoi, instantaneu, nu pentru a repeta vreun gest romantic hollywoodian, şi aproape că ni se atingeau obrajii, în timp ce privirile curioase ni se scurtcircuitau ca două fire electrice. Aveai pupilele dilatate ca o pisică siameză. Aş fi vrut ca acea scurtă călătorie să se prelungească trei săptămâni, să te mai privesc din alte unghiuri.

Am urcat amândoi în acelaşi vagon. În compartimente vecine, iar asta m-a măcinat o vreme. Ieşeam des pe hol, ca şi cum aş fi uitat ceva. Nu ştiu cum arată sufletul unui bărbat consternat în prezenţa vreunei femei frumoase, dar cu certitudine sufletul meu se colorase cu un lichid cald. Nu e vorba de sânge, ci de parfumul tău, ce deja se topise sub şinele metalice de sub tren. Era un parfum condensat. M-am simţit ca un copil blestemat de vreo sirenă de mare când ai ieşit şi tu pe hol. Îţi schimbaseşi cămaşa albă cu un tricou adolescentin verde şi turcoaz. Erai atât de frumoasă încât mecanicul de locomotivă ar fi trebuit să ia o pauză şi să vină să te admire. Cerceii aceia mari te ajutau să suspenzi timpul în loc. Mi-ai întins mâna zâmbind, şi am făcut cunoştinţă. Rămâne pentru mine o enigmă cum putusem să-mi ţin mâna drept, să evit un tremurat uşor sau măcar să mai respir în secunda aceea. Era atâta inocenţă şi-atâta energie în frazele tale încât ai fi putut substitui cu uşurinţă tot combustibilul din tren pentru ca el să nu fie nevoit să se mai oprească vreodată în vreo staţie. N-am mai intrat niciunul din noi în compartiment şi nici n-am fi avut cum dacă ne gândim că prin geamul acela de plexiglas deja ne muşca înserarea.

Aşa m-am îndrăgostit atunci de tine. Aşa am devenit mai bun şi mai curios. Aşa mi-am cumpărat un pat mai mare. Aşa am învăţat să te ţin de mână şi să nu îi spun nimănui despre asta. Nu m-am gândit că există clipe care îţi pot schimba destinul, existenţa sau gândirea. Nu aveam când să o fac de fapt. Natural, timpul meu se suspendase. După toate nebuniile din lume petrecute între noi, mi-ai spus că va veni o vreme când vom ascunde toate nopţile de dragoste, toate secvenţele de tandreţe exotice dintre noi, şi că vom stinge lumânările din casă, fiindcă aduce ghinion ca lumânările să ardă până la capăt.

Poate de aceea, când văd azi vreo lumânare stinsă pe undeva resimt mici dureri încapsulate în interiorul meu şi mă gândesc că deja mi se face dor de tine. Iar de câte ori ţi-ai sprijinit capul pe umărul meu stâng, frumoasă şi rebelă ca o adolescentă, în mine se împrăştia sânge viu, ca un praf de azot într-o apă limpede ce corodează pietrele. Multe săptămâni ţi-am fost învăţăcel. M-ai învăţat că nu te voi pierde nici la stingerea vreunei lumânări, nici la lăsarea serii. Mi-ai arătat că de fapt zilele se repetă. Şi că repetarea lor e un mic dar de logodnă pe care ni-l oferă timpul.

Şi da, m-ai mai învăţat ceva: că fericirea poate porni de oriunde, chiar şi de la o bară de inox a vreunui troilebuz. Că nu e greu să întinzi mâna cuiva pentru a-i afla numele. Că atunci când cineva te-aşteaptă dimineaţa să te ia în braţe poţi găsi străzi cu piersici înfloriţi în amalgamul de cuburi pătrate numite blocuri. Ritmic, m-am gândit să îţi rostesc cuvintele două câte două. Ca să nu uiţi că de fiecare dată când mă gândesc la tine mă aflu de fapt lângă bara aceea de inox, de unde cuvintele ies din stomacul unui candidat la înec, din adâncul unei peşteri emoţionate. Şi da, o să-ţi promit şi eu că vom cumpăra cearşafuri peste care mâna albă a lunii ne va bate la geam.

În dimineaţa asta, mă bruiază de undeva un alt post de radio. Se aude şi-un ceas de perete ce-şi îngână paşii pe cadran. Literele ăstea aşezate în pagină parcă mă străbat ca pe-un drum îngust. Mă aflu pe un pod. La capătul lui ne-aşteaptă un troilebuz, fotografii developate şi întinse pe sârmă, unde revedem imagini din acea zi. Acolo am imortalizat ochii tăi de culoarea şofranului, pielea ta moale ce-acoperea geamul zgâriat al vehiculului acela urban. Sunt toate acele secunde decupate dintr-un abur fin. Le-am revăzut azi şi m-am gândit unde să mergem împreună data viitoare. Asta dacă şi ţie îţi e dor de mine.