“M-ai luat aşa cum nu m-a luat niciun alt bărbat, iar eu ţi-am oferit ceva ce nu am mai dat niciodată, nimănui: pe mine.” Edith Piaf, într-o scrisoare din 1952, expediată iubitului ei cu ochi albaştri.
M-au zgâriat azi agrafele tale uitate-ntr-un centimetru de praf. Iar aici după urechi mi s-au încurcat gândurile. E ca şi cum m-aş mai fi gândit la tine. Am adunat două grămăjoare de viermişori, lungi, subţiri şi fosforescenţi, exact ca ochii tăi. Mi-am amintit că tu nu mai tresari. M-am folosit de câteva pensete ca să caut, dincolo de timpane, mâna ta. N-am găsit-o şi-am tresărit gândindu-mă că ai împrumutat-o altcuiva. Păianjeni şi inele cu peceţi, asta am găsit acum pe băncile de altădată. Când toată lumea te înconjoară, ştii atunci că ceva lipseşte. Ca şi cum ar fi fost posibil ca mâna ta să fi susţinut puţin mai devreme toate apele într-un vârtej de culori şi să îţi ridice cumva pleoapele dinainte de răsăritul ce ajunge mult prea greu la mine. Poate că m-am obişnuit doar cu petele înserate de amurg, nu ştiu.
Regenerarea propriilor gânduri s-a desprins din amintirea despre o lună unsă cu miere. Nu simt nici trup de mamă nici căldură prin cearşafuri. Dar văd cum văluri cu puncte strălucitoare se leagănă, şi cum cineva mi-a povestit demult despre-acel perpetuum mobile de sub magia florilor de liliac. Acum, nu mai putrezeşte viaţa în mine. Resimt ceva viu, ce tu ai simţit de fiecare dată când te-ai îmbărbătat singură. O altă mână îmi rupe ţesuturi de vise şi mă gândesc la dimineţile în care muşcam cu inima din tot ceea ce iubeam la tine, până mi se sfărâmau toate aşteptările anacronice şi dulci.
Am stat cu picioarele-n apă uitând că soarele arde, de parc-aş fi un măr necopt. Am aşteptat în trei cuburi să-mi schimb norocul. Cumva, am reuşit să-l schimb. Piatră cu piatră se aşează sub apa străvezie, totul e nou. Iar dincolo de privirea ta, sunt prins azi în mirare şi-n dor de viaţă. “Ridică-te şi mergi!” mi-ai spus ferm, iar porunca aceea mi-a străpuns fruntea precum un cârlig la orizont. Şi parcă răbdarea m-a schimbat cu timpul, şi-am învăţat să pricep bucuria altora şi să cuprind acea imensă macara care de ieri desface norii moi şi lascivi fără tine. Mă gândesc că sunetul vocii tale va ajunge undeva deasupra. În mijlocul ţestei mele. Mi se deschide un ochi şi pot păşi peste umbră. Arunc toată greutatea asta de-o tonă de mortar din tenişi, evit câteva cioburi aspre şi îmi pun speranţa în ce am început să ghicesc. Dragostea pentru tine devine doar această foaie cu litere aranjate de la sine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu