Mă trezesc de multe ori dimineaţa cu ochii somnoroşi căutând frenetic şi debusolat tot soarele de prin draperii, răvăşit de gânduri, adulmecând spaţiul gol al nerăbdării altora. Capturat şi torturat parcă de-un amalgam de gânduri şi dorinţe – unele dintre ele destul de obsesive, adulmec totuşi bucuria unui răsărit de Soare. Dar Soarele nu este cel din fereastră, care poate s-a deşteptat şi el obosit de atâtea milenii peste alte milenii, de alergătură. Este Soarele nevăzut, despre care noi doar vorbim. Soarele pe care-l risipim. Soarele este cel de lângă mine, cel care se parfumează cu aromă de mălin şi care are plete negre, lucioase şi lungi, cel care îmi aminteşte de sirenele nopţii, de zilele ce vor veni. Cu soarele alături, îmi aleg cu grijă şireturile, şi am speranţă. Mă inundă tot optimismul acela de dimineaţă crudă. Mă uit spre mine şi pentru prima oară, constat că-mi pot zări degetele de la picioare. Sunt exact câte cinci la fiecare picior. Ha! Asta înseamnă că sunt întreg, nu? Simt că trupeşte sunt întreg. Sunt, iată, un om normal. Abia dimineaţă pot constata acest lucru.Dar în suflet mă pot privi? Pot regăsi acea senzaţie de oftat adânc, acel dor de cineva? Ce pot vedea în mine? Poate că alţii văd în sufletul meu un televizor, în care defilează toate ştirile interne, în care există emisiuni despre iubiri trecute, prognoze meteo despre eşecuri, talk-show-uri de prime-time despre reuşite, sau reclame pentru sentimentele şi emoţiile mele. Sau poate televizorul meu descoase toate cronicile despre oameni cu moralul la pământ, despre insuccese, despre critici, despre proastă creştere, despre lipsa de idei şi valori, despre salarii minime sau venituri impozitate, despre politicieni corupţi, despre răni pe rădăcini de suflete. E grila de emisiuni interne care mă fac vulnerabil. Poate de accea mi-e teamă de ce pot vedea în sufletul meu televizor. Din instinct, voi renunţa la privitul la televizor. Îmi promit că pentru asta nu îl voi mai deschide niciodată. E timpul să fac din sufletul meu cu totul altceva. Un lăcaş pentru idei.
Soarele, atât de aspru, nu încetează să mă mângâie dojenitor peste pleoape. Iar atingerea lui familiară şi caldă îmi reorientează gândurile spre toate energiile cosmice. Mă ridic încet din pat, fără să o deranjez din somn pe cea care încă doarme şi care nu m-a cunoscut încă. Trag deoparte draperiile, casc ochii miraţi prin geamul îmbuibat de mirosul aromat de dimineaţă şi mă gândesc cum va arăta. Am s-o aştept în faţa geamului ăsta proaspăt curăţat. Pe alocuri, mă ajut de mâneca pijamalei şi curăţ ultima pată de murdărie ratată ieri. Privesc. Sunt sprijinit în coate. Strada e pustie. Forfota pare a fi reprogramată. Copacii par înăbuşiţi ca nişte soldăţei călători de prin dunele de nisip orientale. Îmi plac siluetele lor lungi, legănate de un vânt insesizabil de dimineaţă. Asfaltul nu mai e umed. Îl uscă un căţel rătăcit alb, un soi de ghemotoc de bumbac, împodobit c-o fundă. Atârnă de lesa unei bătrâne – îmbrăcată în trening şi cu un şal albastru. Cumva, lesa îi lasă câinelui o modică libertate de mişcare. Pentru mine, cele două siluete se contopesc. Devin una singură. Probabil din cauza simpatiei reciproce dintre cele două fiinţe.
Parcă şi ticăitul de ceas al nopţii s-a evaporat. Mă întreb dacă e posibil ca abia acum să fi văzut cerul pentru prima dată. Altfel nu-mi pot explica de ce o fi atât de albastru. Îmi imaginez că o fi vorba aici de contribuţia oamenilor. Din visele cărora s-au născut toate aceste aripi sincronizate a gândurilor a milioane şi milioane de indivizi. Oare ei încă mai dorm? Oare la ce se gândesc oamenii aceia dimineaţa? Aş putea afla trimiţându-le un mesaj codificat în limbajul Morse. Mă jenează papucii ăştia stângaci de casă, şi cu toate acestea îmi simt mâinile cum cresc lungi, infinite, prelungite din trunchiul meu... metamorfozat într-un copac. Oare cum aş putea să-mi încapsulez gândurile, memoriile? Cum aş putea să nu pierd nimic din toată această incandescenţă, din acest calm pe care îl am în fiecare dimineaţă? Cum aş putea fi cel care-am fost, ba chiar mai mult decât atât? Ştiu că undeva ţi-am desenat ochii somnoroşi pentru a redresa toată tristeţea întrebării ăsteia. Parcă plutesc, parcă refragmentez întâmplările de ieri şi omit intenţionat feţele noi de azi. Prin toate aceste gânduri, conturez aiurea marginile eterului, soarele galben, zâmbetul tău.
Din toate aceste gânduri aş vrea să iasă ploaie. Să reînviu mărgele pentru tine. Să numărăm toţii picurii unei ploi mărunte. Să mă cunosc ca şi cum aş fi în pielea altcuiva. Ochii minţii mi se alarmează şi deja realizez că sunt pe undeva înăuntru. Pe-o plută ce mă unduieşte în sensul realităţii mele. Cerul... e tot albastru. Şi mi-e cald din interior. Cine sunt? Din spatele meu, se-aude vibrant primul sunet palpabil:
- Dragoste, vii? Uite, ţi-am făcut o cafea lungă cu lapte şi două ochiuri moi, cum îţi plac ţie... Hai să ne uităm la “Răzvan şi Dani”!
- Păi...
- Iar ai stat la fereastră?
- Dormeai şi-am vrut să...
- Dar puteai ieşi pe terasă, e soare afară! O să fie o zi frumoasă, hai să dăm o fugă la grădina botanică! Vrei? Acolo nu sunt tabureţi de piele, şi-o să fie lumină multă, multăăăă...
- Numai dacă o să porţi rochia aceea verde...
- Dragoste... de unde ştii tu de ea? Noi nu ne-am cunoscut încă...
- Ştiu, dar ne vom cunoaşte...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu