Sinoptic timid

Cum să-mi fac curaj și să-ți spun verde-n față că te plac? Știu că nu m-ai lua în serios, mai degrabă ai schimba discuția asta la 180 de grade. Dar eu tot mă roșesc și tot mă ascund printre cuvinte, până și barba crescută îmi miroase a lagună, parcă trasez reversuri ori de câte ori mă gândesc la tine, și totuși cred că cel mai bine ar fi bine să ieși din colțul tău, să te admir, iar tu să te arăți la rândul tău așa cum ești, cu scoici în păr, fremătând peste bezmeticele vedenii parcelate de cei din jurul nostru. Cumva, inima ta îmi pare un teritoriu greu de cucerit, mai inaccesibil decât un teritoriu euclidian, ori chiar decât un spațiu scolastic desființat de vreun sofism aruncat aiurea. Recunosc, zâmbetul părului tău negru îmi face flirtul atât de banal, încât îmi vine să te atrag în patul meu de poet îndoctrinat și fanatic, unde să scurg inegenios peste tine gesturi erotice. Prin care să te degust ușor și prin care tu să dispari de fiecare dată.

Degeaba mă concentrez pe alături. Poate n-ai să mă crezi, dar eu tot continui să te caut, în ființe, în sticle de bere, în conversațiile celor care mă absorb, în flacoanele goale de medicamente și chiar și în dopuri de plută. Poate trebuie doar să te caut în mine, te pomenești că te-ai fluidizat și mi-ai invadat sângele, cum altfel ți-ai putea înfăptui epopeea de dragoste diabolică? Tu nu știi asta încă, dar vei scoate la iveală colțul de lumină din mine. Vei scotoci până înspre nucleul meu întunecat, pe care-l vei distruge. Mă vei răpi nebunește din fragmentul ăsta dezordonat în care mă înec, din subsolul ăsta decupat din Fight Club. Îmi vei pune pistolul la tâmplă și voi începe viața de la zero, viața adevărată. Mă vei iubi atât de tare încât îmi vei arde mâna, distrugându-mi temeliile. Vei prelua cumva tot controlul asupra istoriei mele. Mă vei ghida spre atașamentul absolut, mă vei învăța ce e zborul fără aripi.

Așa că apropie-te sfioasă și obraznică lângă mine. Și o să vezi că te voi îndrăgi la fel de mult cum își îndrăgesc mamele copiii fără tată. La fel de intens, până vei merita tot ce mi se întâmplă. Voi fi un dor presărat în dragoste ajunsă la timp, voi lăsa să cadă anii între noi așa cum cade tencuiala într-o casă veche. Te întreb: de ce citești aceste rânduri, mai bine dă un semn, arată-mi că vrei să ne luăm în primire unul pe altul, să fim noi aceia aceia care dansează când desculți pe jar de stele, când pe cioburi colorate. Sau  hai și spune-mi mai bine de ce nu-ți amintești că tremurul nostru nu e decât un copil care râde în somn, exact când în camera alăturată tristețea face curățenie generală printre adulți?