Obișnuiesc ca seara,
înainte de culcare, să închid ochii doar așa, aparent, ca să nu mă vadă nimeni
cum reușesc să retrasez hotare ale imaginației și ale jocului de sine. E
momentul când am nevoie cel mai puțin de cuvinte și când luminile se
dezintegrează treptat în atomi de fum, care mă proiectează până departe de tot,
acolo unde altădată era o liniște flămândă suficientă pentru amândoi. Și te văd.
Exact. Te văd așa cum ești, ca pe ultima descendentă în linie dreaptă a
frumoasei Freya, dar una mai suplă
și mai delicată decât în tabloul lui Gehrts.
Mă lași fără cuvinte și fără termeni de comparație, fără să ai încă colierul
fermecat (Brisings) pentru care
vanitatea Freyei a depus atâtea și
atâtea eforturi. Inocența ta se pierde într-o pelerină de pene ce se mai transformă
uneori într-un șoim și într-o caretă trasă în zbor de două pisici. Mai trebuie
spus că ție nu-ți plac nici mistreții nici armele de vânătoare. Preferi lira și
măiestria poetică, pentru care ai da la schimb totul aurul de pe uscat și toată
ambra de pe mare. Frumusețea ta împacă impulsurile celor doi zei Aenir războinici și aruncă dorință
peste câmpiile fertile și întinse ale Asgardului.
Se înlățuiesc pe urmă
momente în care te absorb cumva prin toate cotloanele uitate ale imaginației
mele. Mai ales că nu ți-a scăpat nici măcar acel secret potrivit căruia
similitudinea dintre elfi și oameni permite împerecherea între specii din lumi
diferite. Vezi tu, înainte să deschid ochii, avem timp să remodelăm totul. Și
fiecare își poate spune ce vrea, în limbi moarte și necunoscute, prinși în
ritualuri interzise, și fiecare iubește cum vrea, doare cât vrea. Apoi pleacă.
Cel puțin 2 mii de obiecte ne înlocuiesc distanța. Când deschid într-adevăr
ochii, tavanul pare același, de parcă nu te-aș fi iubit niciodată, și îmi place
tot mai mult cum ajung să te uit, sau cum îmi las încet trupul inert să alunece
dincolo de gânduri, și cum în loc de bună dimineața trag toate perdelele.
Iar cine sunt nu mai
îmi amintesc de aseară. Parcă am ieșit dintr-o fabrică de emoții a cărei
intrare e de fapt în dormitor și a cărei ieșire pare ultimul vis suspendat pe
sub geam. De vină ești tot tu pentru toate. Da, încă mai susțin cu tărie asta. Pentru
că n-am reușit să te văd decât pe jumătate, aproape orb. Ca și cum ochii lui Dali mi-ar rămâne singura aspră
mărturie a sânilor tăi. Cum ar fi să-ți admir formele în fiecare oglindă,
dintr-o nebunie exotică și privilegiată? Nu știu, la fel cum nu știu vremea de
mâine și la fel cum nu cred nici în horoscop. Am puține credințe de altfel. De
exemplu, uneori simt că doar Offenbach
și coapsele tale mă pot închide atât de lejer într-o stare adâncă, exact așa
cum melcul se ascunde într-o odaie de taină, și când te privesc descopăr o
cochilie în fiecare amănunt, în fiecare dres pe care-l porți. E detaliul nostru,
prins într-o plasă cu ochi denși.
Și dacă deschid
fereastra pentru a ști cum să mă îmbrac adecvat vremii de afară e tot din vina
ta, pentru că reușești atât de facil să te evapori în ultimele umbre ale unei
nopți prinse în offside. Îmi zic că orice întâmplare de care te desparți te
face să te simți și mai singur, așa se explică de ce atunci când mă așez pe
scaun ca să scriu încep să deviez, iar peste câteva minute mă gândesc la câte
și mai câte îi voi șopti șopârlei... Mi-e ciudă că mă supun așa docil timpului
și lumii, mi-e greu să accept cât e de inutil să te zbați fie și pentru a
culege zmeură proaspătă ori pentru a mai întâlni măcar o singură dată ochii Freyei. Am sau n-am și eu vreun destin
anume? Cui îi pasă. Bărbatul din mine pare a fi predispus a scrie fantezii și
alte nimicuri, având indolenta credință că, în spatele acestor flash-uri,
alergând, va găsi o clipă de liniște profundă. Un soi de clipă eternă.
Deși despre eternitate
nu prea se știe nimic concret.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu