Da, septembrie a rămas
doar o nostalgie stinsă în mine, trasă prin inel. Tu – ai rămas partea aceea
care m-a părăsit. Câteodată și o alta, care a rămas. Exact la fel cum rămâne
tavanul camerei tot deasupra, indiferent ce colț alegi. Da, acum eu sunt cel
care privește tavanul în timp ce se cară, și știu că asta nu contează. Când am
citit în ochii tăi că o să pleci de tot de data asta, m-am pus în pielea unui
puști din primul rând care-l aude nedumerit pe John Lennon spunând: Beatles
Must Stop. Mă ridic în picioare, mă uit pe fereastră, de acolo privesc
orașul. După un timp, totul începe să aibă sens, în timp ce la radio rulează
aceeași melodie tâmpită, ori poate că nu sunt eu în apele mele, încât dau
volumul mai tare. Să se audă. Ca pe vremea când credeam că doar așa pot opri
toată neliniștea în care mă învârteam după ce ai plecat de tot. Îndur fiecare
cuvânt al melodiei, clar e un hit, sau dacă nu, va deveni în curând.
Paradoxal, e ciudat cum
unele lucruri din viața noastră sunt bune, iar altele sunt doar muzică. Altfel nu-mi
explic de ce oamenii fredonează mai mereu, crezând că se vor descurca, deși
asta se întâmplă destul de rar... Pentru mintea mea, nimic nu mai e la fel.
Vreau să mă pierd printre restul anonimilor din jurul meu, din generația mea
ori din alte generații, printre cei pentru care nu mai există iad, haine
ieftine sau scumpe, nu există curve, sau medicamente care să-i vindece de boli.
Pentru ei există doar ziua prezentă, iar atunci când se trezesc există doar o
tipă care trântește ușa încălțată în perechea de pantofi preferată. Și pentru
că nu se pot decide repede, o adoră, rezistând un timp în picioare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu