Astăzi, un singur
neuron mi se prăpădește de râs într-un colț de creier, la fel ca o bestie
flămândă ce zace pe fundul unei fântâni reci. Mă gândesc că nu te-aș fi
descoperit niciodată într-o asemenea ipostază dacă n-aș fi deschis ușa camerei
tale intime, ori dacă ceva m-ar fi oprit la un moment dat să intru și să
privesc suspendat ochii tăi. Pare ironic, nu? Păi da, privirea mi s-a focusat
peste petele negre de rimel așezate tacticos pe dischetele tale demachiante (așa
le spui tu) seară de seară.
Dimineața nu îți
întrerupe nimeni ritualul, mai ales atunci când atingi cu degetul mic puțin din
cutia de fard violet și când te machiezi după câteva reguli pe care le-ai
deslușit încă de la 6-7 ani de zile din gesturile mamei tale. Mereu ești în
întârziere, și uneori te mai oprești pe hol să-ți aranjezi cupele sutienului
potrivit, apoi te parfumezi în timp ce te încalți la un singur picior, ții o
agrafă medie în mână și-ți prinzi tacticos părul frumos la spate. Mai verifici
o singură dată dacă ai tot ce-ți trebuie în geantă și uiți, desigur, pe unde
îți e cheia și telefonul mobil. Intri grăbită în trolebuz, aceleași 5-6
persoane în jurul tău, în fiecare dimineață.
Ajungi cu două minute
mai devreme la birou, apuci să tragi dintr-o țigară, al cărei gust se risipește
din cauza unei gume mentolate pe care o ai întotdeauna la tine. Nu te înghesui
la cafea cu ceilalți, îți place să te bucuri de puțină tăcere dimineața, poate
din rațiunea de a-ți mai pune ordine printre gânduri. Prânzul îl servești de la
același bistro micuț aflat lângă clădirea de birouri. Te străduiești de o vreme
încoace să duci la bun sfârșit un program culinar găsit într-o revistă, dar nu
te poți abține niciodată de la ciocolată. Poate că știi pe undeva în
subconștientul tău că frumusețea nu cedează atât de ușor în fața unor plăceri
nevinovate. Nu prea îți sună telefonul, iar ultimul mesaj l-ai primit acum mai
bine de o săptămână, pentru o întâlnire cu colegii de facultate. Ai vrea să
trimiți un sms cuiva special, dar te abții, încă nu ești pregătită să grăbești
lucrurile.
Colegele de serviciu nu
sunt pe aceeași lungime de undă cu tine. Oftezi după concediul tău amestecat
undeva în nisipul fierbinte de august. Poate pentru a-ți abate gândurile și
spre altceva, nu doar spre lamentarea unei colege de birou care pare apăsată de
organizarea propriei nunți, și nici spre aceleași conversații șterse ale
secretarei, cea care strânge din tinerețe încoace bani să-și cumpere mașină, și
se pare că ea nu cheltuie nimic niciodată – se hrănește doar cu aer și cu vise
în care apare un Seat galben. Seara
târziu te relaxezi privind oameni prin trolebuz, măcar dacă ai ști că ești
încă proaspătă și frumoasă. De parcă ai avea resurse neștiute de energie pentru
ultima parte a zilei. Te întrebi ce s-a întâmplat cu adolescenta rebelă care te
controla odată. Cu acele zile aurii ale trecutului, când mergeai la petreceri
diverse și îți asortai fiecare decolteu cu un tip de băutură nouă, negustată.
Erai ținta privirilor învolburate, tu, rebela cu tricoul alb croit tip punk pe
care se deslușea steagul Marii Britanii.
Acum știi că te-ai ales cu amintiri frumoase și cu un labrador auriu adorabil, pentru care faci mari eforturi să-l
îngrijești și să-l iubești din cauza programului tău deraiat și deranjat
deopotrivă.
Gândul îți zboară
aiurea spre aceeași persoană. Zâmbești din senin și parcă ți-e ciudă din acest
motiv, aproape că te dojenești singură din pricina unei fericiri scurte. Abia acum
te-ai oprit să-ți mai plănuiești viața în avans. Vei trăi pentru clipa următoare,
așa îți spui. Ești încăpățânată și o știe toată lumea, de aceea probabil că vei
estompa acel viitor mereu așteptat, apropiat ori îndepărtat, care oricum nu mai
venea niciodată. Da, era un timp în care acum se dizolvase în mai
încolo sau în mâine, umplut involuntar cu o
sumedenie de activități mecanice care ar fi trebuit să-ți asigure starea de
bine mult mai târziu. Din senin, zâmbești și te gândești la tine ca la un
personaj atât și atât de contradictoriu, care, spre exemplu, adoră ideea de
ecologie, care evită aruncarea resturilor pe jos și care preferă bicicleta
consumului de benzină, dar care, în același timp, epuizează un sul întreg de
hârtie igienică când curăță geamurile apartamentului de rezidență. Și care, în
plus, folosește mai multă apă decât toți ceilalți locatari la un loc, și o
cutie întreagă de fard violet la două săptămâni. Zâmbești. Îți zboară gândul
iar la aceeași persoană. Să-l suni? Te simți bine, ești încrezătoare și ai
siguranța că ai depășit perioada aceea în care consumai întâlniri scurte și
discrete cu tot soiul de bărbați prinși în birouri, agenții și corporații, și
aproape niciodată cu băieții care rămân fără bani cu 2 zile înainte de salariu.
Te amuzi singură de propriile idei fixe, când plănuiai mereu ca a treia
întâlnire să fie cea în care să te săruți cu ei, dar un an întreg de zile nu
apucasei nici o a treia întâlnire.
Îți bate inima înainte
să bați la ușă. Vrei să fie totul o adevărată surpriză. Ești cu totul altfel.
Părul îți e fumos și aranjat, puțin neglijent și punk, așa cum știi că-i place
lui. Mie îmi bate cineva la ușă. Deschid abia după ce mă împiedic de câteva
lucruri pe drum, tu știi deja asta, pufnești în râs, mă iei în brațe, nu apuc
să scot vreo replică, deja ne gândim amândoi cum se scurtează drumul către
dormitor. Îți bate inima și nu mă scapi deloc din priviri. Deja știu ce simți.
Îmi spui că visele tale se adeveresc încet-încet, că lângă mine îți amintești
nopțile pe care credeai că le-ai uitat, că îți place stilul meu ordonat și că
de acum înainte vor fi doar week-end-uri fără curățenie generală, pe care le-am
putea petrece în dormitor sau lenevind în fața unui cumul de seriale ușoare. Mă
ții în brațe și mă astupi cu săruturi dulci și prelungite, parcă muzica curge
prin țevi în jurul nostru, prin calorifere, ba chiar prin tapetul de pe pereți.
Îmi ceri să te duc în alt concediu, ca acela în care goneam pe motocicletă ca
să întrecem fluturii de câmp, nu mai vrei proiecte forțate și nici ședințe de
luni dimineața. Vrei să dispară acel trebuie, să fie ca atunci când
suntem seara împreună și când întâmplările haioase și spontane le determină
firesc pe următoarele, despre care nu știm nici unul dintre noi doi nimic. E
încă vineri seara, tu te înalți pe călcâie că să-ți admir picioarele goale de sub
cămașa mea, te alinți singură pe canapea, dau o fugă până la frigider să caut
ceva rece de băut, mă întorc în brațele tale, închid televizorul, sting veioza,
tu chicotești pe întuneric fiindcă știi că această zi se termină așa cum ar
trebui.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu