În prezența ta, n-am
vrut niciodată ca anecdoticul să mă distragă de la esențial, și ca aspectul tău
ieșit din comun să devină centrul atenției. Dar s-a întâmplat exact invers.
Mi-am dorit, în lăcomia mea, doar ceva care să-mi pună ochi în fața ochilor și
să înțelegi că nimic din ce spun nu îmi e controlat. Ai fost exact ce mi-am
dorit: o femeie cu extremitățile calde, de care m-am împiedicat când nu trebuia
ca de o minune zdrobitoare. Pe urmă, o săptămână ți-am cerut să mă închizi
corect într-o continuă închidere perfectă, de unde să nu ne scape fericirea
mea, croită de un păianjen ce și-a țesut pânza din trupul tău.
Ochii noștrii lucrau o
perioadă în ture, poate pentru a nu ne întâlni niciodată sau, după cum cred
alții, ca să ne închidem perfect trupurile într-unul singur, deși acum îmi
amintesc doar cum m-ai legat de o barcă și mi-ai dat drumul în larg. Ai încercat
să mă faci să mă las de rutina urbană, mi-ai dăruit până și un cârlig de
pescar, pe care mi l-ai înfipt în trup ca să nu mă prindă în mreje altcineva. Țin
minte că pumnii mi s-au strâns într-o altă închidere perfectă, din reflexul de
a nu-ți mai da drumul niciodată.
După un timp, absența
ta mi-a fost ca o femeie ieșită complet din minți, ce îi imită pe ceilalți
degeaba. Am căutat pe altcineva, dar nimeni n-a vrut să primească o dragoste
fără cuvinte, cu mere, cu iarbă și mărțișoare. Amăgit, am vrut treptat să
descompun vidul și m-am agățat și de alte limbi neoprite. N-am găsit încă pe
nimeni care să-mi arate în locul tău ce-i alb și ce-i negru, într-o vreme era
să mă sufoc în mine. Ba la un moment dat, avioane mari de hârtie colorată mi
s-au așezat peste obrazul aspru. Îmi aduceau mesaje din trecut, încătușându-mi
ochii. Aproape că am orbit. Nu era nicăieri nici un tine și nici un eu. Parcă
cineva îmi furase culoarea din fața ochilor. Ok, am zis atunci, nu e nimic
tragic deocamdată, încă mai am auzul fin. Asta până când mi-am amintit că nu
m-ai învățat să te ascult. Poate de aceea nu mai știu să arăt cine sunt. Mai
vino dacă poți doar o singură dată și ia-mă de mână, ca să reușesc mai ușor să
mă întorc acolo unde fericirea noastră putea să inunde altădată orașe, lângă
minusculele monumente pietrificate ale întoarcerii celuilalt.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu