Atât de mult pentru atât de puțini

Nu sunt deloc nostalgic, dar mărturisesc că în ultimul timp mă întreb din ce în ce mai des ce s-a ales din cei sau cele care odată au însemnat ceva pentru mine (unii chiar totul la un moment dat - aș forța cu o donquijotescă bravură să spun) și din care acum n-a mai rămas decât un nume, ceva ca o rămășiță de glonț în jurul căreia s-a cicatrizat pielea. Oare au ajuns ce au visat? Oare sunt mulțumiți cu cei ce le sunt alături? Oare și-au păstrat aura, farmecul și aripile? Dar elanul? Oare își aduc aminte ca mine de toate cele frumoase câte ni s-au întâmplat, chiar dacă ele ni s-au întâmplat doar cât am tras aer în piept? Sunt sigur că dacă ne-am întâlni acum ne-am recunoaște fără să stăm pe gânduri, ca un fierar japonez care știe cu ochii închiși cât fier a forjat în sabia sa. Dacă ar ajuta cu ceva, m-aș ruga Sfântului Patrick să le înmulțească pâinea și berea, precum și punga și bucuria din suflet. Și totuși, nu îmi fac iluzii. Cei care sunt acum lângă mine au trebuit și ei să lase pe alții în urmă. Unii spun că ceea ce ne deosebește de animale e limbajul, inteligența, sufletul sau degetul opozabil, dar eu cred că ceea ce ne face oameni e faptul că nici o altă ființă n-ar putea suporta să însemne atât de mult pentru atât de puțini.