Ca un tigru fără noroc, dar fericit

Am vrut să-ți scriu scrisori. Scrisori lungi, drăgăstoase, scrisori cum mi-am dorit dintotdeauna să-i scriu unei femei care înțelege. Care pricepe părți din mine. Scrisori inundate de cele mai expresive cuvinte. N-am scris pentru că pentru o vreme am simțit că nu aveam ce să spun. Iată de ce n-am mai scris. M-am gândit că e mai bine așa. De ce să scrii când nu ai nimic de spus, de ce să scrii când cuvintele îți opun rezistență, de ce să scrii când ești singur, cumplit de singur, în fața cuvintelor care rezistă, care nu mai vor să spună nimic, în fața cuvintelor încremenite pe cerul gurii, înfipte în gâtlej ca tot atâtea baricade? N-am vrut să mă agăț de cuvinte goale, nici să abuzez de cuvinte care nu mai recunosc nimic din lumea reală, ori de cuvinte care nu mai au legătură între ele, între ele și mine, între mine și tine. Tot timpul mă gândeam că afecțiunea ta și frumusețea ta desăvârșită merită mai mult. Infinit mai mult. Mă gândeam că scrisorile destinate ție ar trebui să conțină cuvinte de o tandrețe irepetabilă, să fie cuvinte rubensiene, să fie cuvinte cu fundul mare, care dau din coadă, să fie cuvinte cu panaș care ies pe gură de cum deschide omul gura, să fie cuvinte cu miez mieros, dar și precis, precum acul de ceasornic. Când mă gândesc la felul tău de a fi, caut cuvintele mari, cuvintele rare, cuvintele pentru care mor soldații pe câmpul de bătălie și nu mă mulțumesc nici măcar cu atât. Tu meriți cuvinte care nu rămân niciodată orfane (cum e cuvântul aur), ba chiar sunt pe deplin convins că tu meriți să porți în palme ceva asemănător cuvântului dragoste, cuvânt căruia i se fură întotdeauna mireasa, deși eu ți-aș pune în loc de brățară pe mâini cuvântul mirare,  pentru că îmi imaginez cuvântul ăsta cum se uită printr-un ochean la noi amândoi, cum ne numără și ne aruncă în aer doar pentru a alege mai apoi unul din noi în loc de răspuns. Am vrut să-ți scriu scrisori inundate numai de cuvinte parte din mine, cel de dinăuntru. Numai că sunt zile când cuvintele se scârbesc de om, de creierul omului, de gura sa care mușcă în gol, de chiar cuvântul om care, orice s-ar spune, este pâlnia prin care se scurg în neant toate cuvintele. Supărându-se pe mine, cuvintele mi-au devenit o perioadă de nefolosit, precum hainele devenite prea largi, precum cuvântul bărbat, care devine inutil odată cu îngroparea dragostei femeii, odată cu indiferența sau tăcerea ei, deopotrivă. Am vrut să-ți scriu scrisori ca să-ți aduc aminte că frumuseții tale nu-i stă bine în compania cuvintelor goale, am vrut să-ți aduc aminte că numai ție, dintre toate, adaosul zilelor îți priește, că numai pe tine te văd ca având pielea incandescentă și scăldată de o blândețe ce ți se revarsă pe față ca o cascadă în care cuvintele devin din ce în ce mai rotunde, mai vii și mai verzi, că numai pe tine te văd cum prin orice atingere prefaci totul în sidef, în calm, în apus, chiar și-atunci când speli vasele în bucătărie, și sunt perfect convins că la atingerea degetelor tale farfuriile de tablă se transformă în argint, iar argintăria în veselă de aur la fel cum fiecare gând ce-l trimiți spre mine, așteptând să-ți scriu, mă face pe mine mai frumos îmbătrânind, ca pe un tigru fără noroc, dar fericit.