Dacă beau cafea? Eu nu beau cafea. Nu știu, n-am știut niciodată și nici n-am vrut să mă rezum (nici în ruptul capului) doar la "a bea" un lichid atât de miraculos. Cafeaua se soarbe, gură cu gură, începând uneori de dimineață, de fapt cam întotdeauna, adică chiar atunci când cuvintele au nevoie de un mic brânci, de un bobârnac îndesat, ca să se alăture unul de altul în fraze ce parcă curg mai apoi de la sine. Eu nu beau cafea. Eu sorb cafeaua înnăbușit de aceeași plăcere pe care o parcurgi când te îneci într-o conversație cu cea mai atrăgătoare minte feminină de pe pământ. Apoi, mai târziu, vine a doua cafea, mai lentă, preparată la același aragaz, pe același ochi, mereu același, nu aș face niciodată o cafea pe alt ochi... o fi o superstiție... La a treia cafea îmi revine tristețea, ziua dusă aiurea, iremediabil pierdută, cum îți pierzi, în fond, toată viața... și mai revine și lectura... spaima că timpul va trece, că vei îmbătrâni sau că vei muri fără să mai recitești cărțile-cult pentru tine... sau altele, noi, descoperite de cele mai multe ori întâmplător (uneori după indicații extrem de mici, de neluat în seamă, numai că eu întotdeauna le iau, e meteahna mea, mereu iau lectura foarte în serios... poate așa mi-e viața... ori multiplele vieți în care nu te ofensează nimic, nimeni... în care respiri doar prin foile altora, scrise de prietenii tăi adevărați încă din adolescență - pe atunci singurătatea putea căpăta forme mortale, dar te salvai, te salvai, te salvai...) Dacă beau cafea? Eventual a trăi întru CAFEA! Și vine și a patra cafea. De obicei renunț la ea. Dar dacă o beau mă simt ușor amețit, roua se clatină pe tijele subțiri ale florilor desfăcute vorace în crepusculul vremii, covorul moale scrâșnește sub greutatea tălpilor mele, ca un prundiș fin, de catifea, și cănile mă absorb, dulapurile mă sechestrează, iar gândurile dinspre femeia care-mi place mă îndeamnă la turniruri pe viață și pe moarte... A cincea cafea nu o beau, o miros, o las să se răcească în cana ei de-un kilogram, o gust din când în când, renunț... la un moment dat mă doare-n dreptul inimii, mă apasă. Mă duce cu gândul la femeile pe care le-am iubit. Cred că dacă aș fi fost femeie, aș fi folosit cafea pe post de parfum. La a cincea cafea, recitesc, apoi cuprind cu palma, dând pagină după pagină, contemplând suprafața rotundă a cănii, pe care într-un târziu o iau din nou de toartă și mă prefac doar că o iau spre gură. Dacă volumul mă captivează uit de cafea, până seara, târziu... și iau, desigur o infuzie de speranță, chiar două, ba și trei, înainte de-a mă culca cu gândul la femeia pe care o voi iubi în viitorul apropiat și căreia îi voi închina, desigur, toate cafelele mele prezente și viitoare...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu