Cu ochii închişi, stau întins pe jos. În podul casei bunicii. Acolo unde mă ascundeam de atîtea ori pentru a scăpa de vreo pedeapsă nevinovată, şi unde mirosul de salcâm şi de viţă de vie înşoţea tot acel spaţiu plin de obiecte vechi, de haine şi pălării, unde te împiedicai fie de un radio vechi, rusesc, fie de un război vechi de ţesut sau de alte lucruri după care, copil fiind, îmi străluceau ochii, în zilele interminabile de august. Un fapt supărător e că nicodată nu reflectăm asupra unor obiecte pe care le aveam cândva. Ne raportăm numai la faptul că le-am avut, cândva. Poate că mai degrabă asociem trecutul cu evenimente, cu o muzică care se asculta în vremea respectivă. Niciodată cu starea de spirit pe care o aveam în acele momente.
Azi, m-am gândit la prima fată de care mă îndragostisem. Asta se întâmpla acum 10 de ani, într-o toridă dimineaţă de iulie. O bucureşteancă frumoasă şi imprevizibilă. Aveam tenişi maro şi tricou cu Nirvana, iubeam tricoul ăla. Cred că pe atunci aveam cel mult 4 tricouri, pe care le iubeam la nebunie, am şi uitat de ele. Voi vă mai gândiţi câteodată la haine din trecutul vostru? Sincer? Eu nu prea. Dar trezindu-mă dis de dimineaţă m-am gândit, după atâţia ani, la bucureşteanca mea, cu care m-am iubit o săptămână undeva la munte, pe lângă Sibiu. Ei i-a rămas al doilea tricou din colecţia mea bogată de patru tricouri... Mie mi-au rămas gândurile. Gândurile pierdute acum zece ani. Gânduri dintr-o gară mică, unde ea plângea, şi eu încă nu ştiam ce mă va aştepta, aşa c-am plecat, cu un tricou mai puţin, cu o femeie mai puţin...Şi e ciudat cum uităm mirosul celor pe care cândva îi îmbrăţişam. Bucureşteanca mea o fi măritată azi? Sau pe unde îşi bea cafeaua în zorii zilei? Mai are tricoul de la mine? Cândva, eram căţăraţi amândoi, pe un balcon de lemn, rustic, la etaj. Cândva.. Şi tot cândva, fluieram, aşa singur, cu un entuziasm nebun, de tânăr aiurit şi răzvrătit. După zece ani nu-mi dau seama, nici când, nici cum încep toate acestea.
Prima bicicletă Pegas, prima carte primită cadou şi primul cântec pe care mi-l cânta bucureşteanca mea. Trei lucruri fără nicio legătură aparentă între ele. Cu excepţia că ele reprezentau centrul lumii mele acum ceva vreme. Prima scrisoare pe care i-am scris-o, numele ei de alint, toate astea nu erau ale ei, erau al mele. Pentru că am existat prin ele şi azi m-am gândit la ele. Tulburător gând. Şi m-am gândit la ea. Gândul meu – secretul meu. Secretul meu de azi. Din acest prezent. Prezent în care, pierduţi pe undeva prin lume, şi eu, şi ea, am uitat de cearşafurile albe mirosind a lemn de munte, de nebunia tinerească din priviri, de mirosul acelor tricouri. De acele săruturi ştrengăreşti, de pielea aromată, de tricouri impregnate cu elanul adolescenţei senzitive. Încă visul persistă, undeva adânc în mine, unde mai visez la ceva ce ea mi-a dăruit atunci, în gara aia aiurea de tristă. Ceva despre care nu îmi mai amintesc nimic...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu