E destul de trist ce trebuie să scriu aici. Adică, e vorba despre timpul pierdut. Al tuturor celor care acum câţiva ani vroiau să mai facă ceva în ţara asta. Care nu aveau nimic de pierdut şi care azi sunt mici roboţei care pun ştampile pe buletine de vot, cu memoria ştearsă. E clar că azi, trăim într-o lume în care fiecare face pe deşteptul, superficial crezându-se mai bun ca alţii, pe de o parte, iar pe de altă parte, îşi plânge de milă. Aşa ne trebuie. Ne merităm soarta. Pentru că în loc să cultivăm bunul simţ, cunoaşterea şi creativitatea, acum douăzeci de ani nu am făcut decât să le dăm proştilor un Snickers în mână şi o sticlă de Coca-Cola. Şi reclame de sărbători. Şi ocazia de a-şi posta poze cu păpuşi machiate de prin cluburi. De a avea profil pe toate reţelele de socializare. Anii au trecut, şi toţi visează să plece dincolo, la o viaţă mai bună. Da, aşa e, după douăzeci de ani, distanţa faţă de vest nu s-a micşorat, din contră, devine colosală. Unde e progresul, când diplome avem cu toţii? Noi nu avem mai multe studii decât înaintaşii noştrii, avem diplome mai multe, şi mai pompoase. La care ţinem la fel de mult ca la propriul ego. Un ego fără credibilitate.
Acum vreo zece ani, adormeam citind, cu lumina aprinsă la bucătărie, pe un scaun simplu şi incomod, pentru a nu ceda somnului. Am citit mult. Tot ce îmi cădea în mână. Azi Google face minuni, şi ajungi să te întrebi dacă mai există vreo diferenţă între wikipedia şi un roman istoric. Am citit, mult, şi fără discernământ. Mi-am ignorat profesorii cât de mult am putut. Pentru că, în subconştient, mi-am dorit mereu să învăţ din drama lor. Din adolescenţa lecturilor mele, mi-au rămas doar frânturi de entuziasm şi deprinderi generale. Spre exemplu, am crezut că muzica bună, cartea şi filmul mă vor înhăita cu alţi tineri, de peste tot. Mă gândeam că singur voi fi mâncat. Şi că, în grup, voi fi ce mi-am dorit. Adică înlocuitorul celor care ne-au pricinuit atâta disconfort. Mie, părinţilor, bunicilor, străbunicilor mei. Prietenilor, profesorilor, medicilor, colegilor mei.
E o lume nebună în care banii reprezintă modelul fals de urmat. Naiv, eu credeam că ne reprezintă doar ce suntem în stare să spunem, să facem, să ştim. Călătorind, am văzut că şi copiii austrieci, englezi sau francezi învaţă carte. Şi că e o lume mai deschisă ca oricând. O lume în care ziarele, televiziunile şi instituţiile nu mai dau doi bani pe noi. Ne acaparează şi ne uniformizează. Iar azi depindem de oameni inculţi, slab pregătiţi, care nu sunt în stare să decidă corect nici pentru propriile lor persoane. Oameni din jurul meu, şi al vostru, care habar nu au cine e Marcel Duchamp, Gustav Klimt, Niccolo Paganinni sau Henryk Sienkiewicz. Care nu mi-ar putea spune nimic despre emoţia din “La Răscruce de vânturi”, despre strigătul lui Sartre, despre filmele lui Fellini.
Câteodată imi imaginam ca prin depravare, poate că am fi putut schimba ceva din caricatura asta societală în care trăim. Fumând iarbă, consumând alcool, impunând alte trend-uri, poate că am fi atras atenţia celor din jur. Dar mi-am dat seama că din contră, tuturor le-ar fi fost mai simplu atunci să ne catalogheze drept o generaţie de rataţi. Mândru de mine, de ceea ce ştiu şi pot face, mereu am crezut că voi răzbi în orice junglă. Dar azi, ne trebuie doar job-uri, bani, şi apreciere din partea celorlalţi pe fundamente greşite. Nu mai avem nevoie nici de Dostoievski, nici de Kafka, nici de Mann, nici de Borges, nici de Eliade, nici de Camus. De niciunul dintre cei care pe mine m-au ajutat să înţeleg cât de important e să nu uiţi pe ce insulă naufragiezi atunci când oscilezi între Bine şi Rău. Prin cultură, credeam ca oamenii se pot aduna ca furnicile şi pot schimba ceva în ţara asta blestemată. Dar banii, interesele şi falsa verticalitate i-au atras pe mulţi cei din jurul meu ca pe lăcuste. Iar pe cei buni, îi determină să plece, peste hotare, lăsând spaţii valoroase, goale şi pline de amintiri. Sau îi transformă, pe cei care nu pleacă, până ajung să cadă în uitare şi în resemnare. În superficialitate şi în falsă mulţumire. Oameni cu obiective nepotrivite personalităţilor pe care le adoptă, veşnic preocupaţi, şi veşnic nemulţumiţi. Pentru că la români, prostia şi mulţumirea sporeşte în avalanşă. Românul meu, de pe stradă, din staţie, din facultate, din fabrică, dintr-o casă de pariuri, din maşină sau de la birou, e de fapt un mic gândac maroniu, care-şi autosugerează la foc continuu mulţumirea. El întotdeauna îşi va spune aşa: eu am o mulţumire, sunt mulţumit că am o mulţumire, deci dintr-o dată iată că am două mulţumiri. Sunt mulţumit că am două mulţumiri şi mai adun o mulţumire şi am trei. E o progresie aritmetică de raţie 1, deci mulţumirea românului creşte întotdeauna cu 1..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu