Alegem să fim singuri? Sau suntem de fapt aleşi pentru a fi singuri? Am rămas astăzi blocat în această interogaţie. Aceeaşi interogaţie insipidă pe care aud că şi-o ridică fiecare om din jurul meu. La TV, în cafenele, pe Messenger, pe Facebook, în gări, în parcuri, la radio, la o primă întâlnire... Oamenii discută despre singurătate, despre eşec, despre suferinţă. Aceste trei cuvinte le auzi banal, în aceeaşi frază, rostite în acelaşi fel, ca şi cum am fi cu toţii la fel. Ieşiţi la tipar, fără a ne mai deosebi cumva unii de alţii.
M-au înnebunit de cap toţi cei pe care îi aud că-mi spun cum singurătatea face parte din noi, şi că de fapt nu mai suntem în stare să o recunoaştem decât atunci când rămânem blocaţi în ea. Mi-au spus alţii că ne naştem singuri, că totul are legătură cu faptul că ne petrecem nouă luni închişi în pântecul mamei, într-o solitudine absolută. De aceea, paradoxal, dobândim instinctul de a scăpa de singurătate, de a fi mereu cuprinşi de zgomotele lumii. Amorezatul poet simbolist Paul Eluard probabil asta ne transmitea şi el, când încondeia în pagină versul: „Te-aud în toate zgomotele lumii!” Nu cred să fie străin pentru cineva nici sentimentul regăsit în filme şi reclame, în melodii şi pe internet, că individul caută companie. Şi că toţi au vise, mai nou aşa aud peste tot, dar ceva a intervenit, şi ele nu au mai prins viaţă. Pentru că, vezi Doamne, nu au timp, pentru că nu sunt singuri. Iar când sunt singuri, caută pe cineva pentru a-şi alunga singurătatea.
Primul lucru care îmi vine în minte atunci când mă gândesc la singurătate e o banală reclamă. De succes, zic unii. Una dintr-o serie de reclame. Prima era cu tânărul din metrou care, prin bunăvoinţa celorlalţi călători înşiraţi pe scaune, ajunge să stea lângă fata de care îi place şi care îi transmite şi ea, la rândul ei, aceleaşi semnale. Dar când reflectez asupra singurătăţii mele, mă gândesc mai degrabă la cea de-a doua reclamă. În care doi tineri, fată şi băiat, se ţin de aceeaşi bară, în romanticul metrou (ce să-i faci dacă aici au loc cele mai importante evenimente din viaţa unui om) şi, într-o manieră cu totul ludică, cei doi iniţiază un joc, un flirt cred, atingând pe rând cu mâinile bara din metrou, până ajung sus de tot! Apoteoza reclamei derivă în sloganul “Sunt toţi cei care îmi fac ziua mai bună!” Iată cum, de aici pornind, trebuie ca proştii să ne resemnăm cu ideea subtil expediată de acest spot publicitar conform căruia ziua noastră, a celor care ne încăpăţânăm să folosim mijloace de transport în public, este, biata de ea, atât de banală şi execrabilă, încât avem nevoie să ni se întâmple ceva deosebit în metrou sau troleibuz, unde până şi un gest precum ţinutul de bară lângă o altă persoană, ne îmbunătăţeşte viaţa substanţial. Şi că, jucându-ne puţin, ziua noastră e mai bună şi putem astfel uita de toate celelalte lucruri care o fac rea...
Acoperiţi de pretextul născocit de Stendhal, confom căruia „Un om poate dobândi orice în singurătate cu excepţia caracterului”, cunosc azi persoane cărora le este frică să doarmă singuri, de exemplu, sau unii cărora le este frică să iasă singuri în oraş, la un film, la o pizza, la teatru, la restaurant, în cluburi, pentru a nu fi stigmatizaţi şi agresaţi social de ceilalţi. Nu ştiu dacă aţi observat, dar azi nimeni nu mai iese singur. Fiecare are, ascuns acolo undeva într-un joben magic, o prietenă bună, o iubită sau un iubit, un amic de-o viaţă, un coleg de muncă sau de şcoală, fără de care nu iese nicicum din casă. Şi uite cum, în spaţiul public, nimeni nu e, sau nu vrea, să fie singur. Deci sper că m-am făcut bine înţeles până aici, cu toţii evită singurătatea. Excepţie fac uneori parcurile, unde deseori mai poţi contempla asupra unei tinere pierdută aşa boem, în filele unei cărţi subţiri. Norocoasă, ea încă nu a aflat săraca cât de nasoală e de fapt singurătatea. Mulţi mi-au spus cândva că singuri se simt dispreţuiţi, sau neapreciaţi. Aşa îmi explic mie însumi cum de multe ori oamenii fug de singurătate, şi îşi aleg parteneri de ocazie, arareori de durată. Tot aşa, unii se trezesc în relaţii conjugale nepotrivite, iar alţii se refugiază în bunăstarea celuilalt. Cu toţii speră de comun acord că dragostea e cea care îi va rupe cu totul de singurătate (da, probabil că aţi auzit şi voi replica aia repetitivă care zice că sufletele noastre nu pot fi singure pentru totdeauna, dar că singurătatea e în esenţă liniştea creatoare din jurul fiecăruia).
Suntem singuri pentru că toţi dorim ca lucrurile să rămână neschimbate. Ne conformăm şi trăim nefericiţi de frica schimbării, de teama că totul se va dărâma peste noi. Ne imaginăm că, fiind părăsiţi, totul e haotic şi fără sens, că nu mai reprezentăm nimic altceva decât nişte ruine ale zilei de ieri. Dar, ruinele pot fi un dar. Ruinele din noi pot fi calea transformării noastre. În acest fel, cred, pot fi supuse dezbaterii versurile lui Byron: “A mea tânără taină afund rămâne-ascunsă /În tristu-mi, singuratic suflet prea obosit; /Iar când inima-mi bate de sila ei impusă, /L-a a ta ca să răspundă, atunci ea s-a vădit! /Şi singur în tăcere o simt iar tremurând!”
În toată această recluziune, în această atomizare socială, societatea agresează omul singur. Poate şi din considerentul că individul singur reprezintă o perpetuă ameninţare pentru relaţiile conjugale deja formate. Şi nimeni nu ar fi în stare în acest caz să îţi răspundă dacă singurătatea este până la urmă minciună sau valoare. Enervanţi îmi sunt şi cei care o ţin tot pe-a lor, cum că singurătatea constituie un potenţial valorizabil pentru împlinirea individului ca om. Nu cred, şi încă nimeni nu m-a convins de contrariul acestui lucru, că singurătatea ne face mai îngăduitori cu noi înşine, şi mai nepăsători faţă de alţii. Nu ştiu nici măcar dacă solitudinea omului în societate atrage după sine dezechilibru al caracterului, al judecăţii, sau că ştirbeşte din acuitatea percepţiei individuale, care, spun apărătorii acestei idei, devine univocă, apăsată doar de propriul ego, în care ajungi să crezi că setul tău de valori e infailibil, invincibil, unic şi insurmontabil.
Eu sunt dintr-aceia care cred că singurătatea te osifică. Ştiţi? Ca acele vitamine pentru întărirea imunităţii... Şi că, în momentele grave de tăcere şi singurătate, avem măcar certitudinea unui fapt: cauza singurătăţii e undeva înăuntrul nostru sau în afara noastră. Depinde la ce ne raportăm fiecare. Nu contest acele voci care zbiară peste tot că fiinţa umană tinde, prin toţi porii ei, după acuplare, dar cred că s-a artificializat durerea de a fi singur, şi că societatea a îndobitocit şi a înstrăinat conceptul de singurătate. Fiecare film, carte sau cântec rutinizează cuvântul singurătate. Dacă îi spui azi cuiva că te simţi singur ai şanse mari să nu fi credibil, chiar să cazi în derizoriu. Iubeşti? Sau, te simţi singur? Uite două aspecte de care nu mai este nimeni interesat, nici măcar cei care crezi tu că ar putea fi. E o situaţie similară cu cea în care eşti întrebat: “Ce mai faci?” Adică niciodată când întrebi un cunoscut ce mai face, nu te aştepţi de fapt să îţi spună punctual ce mai face (situaţie regăsită şi în culturile occidentale, de unde mai nou importăm cu nemiluita egoism de tipul ăsta, nespecific cândva omului de la sat de pe meleagurile noastre, din tipologia lui Moromete).
Nu e nevoie de curaj pentru a convieţui singur. O dată în viaţă cel puţin, o face tot omu’. Şi prostu’ şi ăl deştept. Suntem loviţi de ea pentru a nu-i pierde gustul. Chiar dacă primul nu înţelege încă nimic din tristeţea descrierilor lui Gabriel Garcia Marquez despre sentimentul tragic al singurătăţii, pe care îl trăieşte fiecare dintre noi, nu doar familia Buendia şi nu doar Melchiade, întors din lumea morţilor fiindcă nu putuse îndura singurătatea. Tipic sau nu, singurătatea nu ne părăseşte niciodată, poate fi însă uitată dacă schimbi ceva şi dacă refuzi să îţi tot plângi de milă. Ştiţi ce zic? Exact ca în acea superbă glumă italiană despre un sărac care mergea zilnic la biserică pentru a se ruga unui mare sfânt, implorându-l: „Doamne, te rog, te rog, te rog, ajută-mă să câştig la loterie!”, iar statuia, exasperată într-un final, se trezeşte la viaţă, privind spre cel ce se roagă şi-i spune: „Fiul meu, te rog, te rog, te rog, cumpără-ţi un loz!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu