În multe dimineţi, mă trezesc având în minte aceeaşi expresie obsesivă, regăsită cândva nu demult într-o carte dragă spiritului meu nestatornic, care sună aşa: ”anche io sonno pittore...” Şi atunci am fost surescitat de ideea că fiecare român e un “pittore”, în sensul că fiecare individ doreşte să se distingă de ceilalţi „arâtându-ne” ceva ce nu am mai văzut, ceva care îl reprezintă, de parcă asta ar exprima complexitatea gândirii sale şi a lumii pe care o percepe! Şi de aici a derivat prima mea impresie legată de faptul că astăzi Internetul şi reţelele de socializare sunt de fapt spaţii totemice, în care fiecare individ se luptă pentru întâietatea de a-şi posta fotografiile, melodiile preferate, etc, asemenea unor tatuaje reprezentative pentru o clasă aparte de indivizi. Şi am înţeles, cu puţină dezamăgire desigur, că oamenii pe lângă care trec în fiecare dimineaţă, cu feţele lor triste şi inexpresive, sunt de fapt aceeaşi indivizi care seara, zâmbitori şi perfecţi, postează cu nemiluita fotografii, videoclipuri, versuri, prin spaţiile online şi de socializare virtuală, oamenii care seara par cu totul alţii decăt cei de dimineaţă, care expun doar entuziasm, mister şi atotştiinţă (mai ales prin comment-urile postate poţi observa asta, unde fiecare român e expert în ceva anume, de asta merg toate ca pe roate în umila noastră ţară). Abia într-un târziu m-am prins şi eu că de fapt suntem aproape de limita imposibilului, că pare o situatie irecuperabilă, din care cu greu mai putem salva omul din naufragiul spaţiului prostiei virtuale. Reflectând puţin, m-am gândit că m-aş putea recupera pe mine în primul rând, că de fapt nu e atât de greu să scapi din lumea asta haotică, hipertembelizată şi superinformatizată. Pentru o clipă, m-am gândit că sunt totuşi un om (oare?), şi nu un ID, un EMOTICON, o PAROLĂ sau un COMMENT.
Citind surprinzătorul roman al scriitoarei Doris Lessing, „Carnetul de Aur”, am rămas în punctul de a reflecta la ideea falsei curiozităţi [pe care mulţi o propagă în spaţiile online de socializare], a oamenilor de a afla “ce mai face celălalt”. Azi, citim despre alţii, vedem ce fac alţii, lipsând cu desăvârşire emoţia unei comunicări directe, sub forma ei standard. Mi-am dat seama cât de tentantă e actualmente capcana de a deschide Messenger-ul sau Facebook-ul pentru a afla „ce se mai întâmplă” sau pentru a pune un „diagnostic” independent dilemei din viaţa noastră personală şi cea colectivă.
Cu riscul de a stârni zâmbete, azi cred că am devenit un om social. Pentru că modernitatea asta sufocantă mă determină “să arăt” mai degrabă decât „să spun”. Şi exemplul cel mai sugestiv se naşte din clişeele care ne lovesc zilnic, mai ales sub înfăţişarea unor fomulări de genul: „Dacă ţii la cineva, arată-i!” sau „Degeaba îmi povesteşti filmul, mai bine arată-mi trailer-ul, cum? nu are nota mare pe IMDB?” sau „ai văzut ce poză şi-a tras Maria pe profil?”, etc. Până şi pe Facebook, nu ai nici o şansă astăzi să câştigi vorbe bune sau aprecieri dacă nu ai postat fotografii, ştiri, cântece, caricaturi, petiţii sau imagini, adică altfel spus, „trebuie neaparat să arăţi ceva” altfel nu primeşti nici un „Like”. Acest prim aspect m-a convins până la urmă că trăim într-o definitorie lume a imaginii, a iconografiei sociale, a descriptivului rece şi distant. E o lume în care oamenii nu-şi vorbesc, ci postează comment-uri, îşi pun amprenta pe forum-uri (pe site-uri populare de tipul HotNews, Mediafax, GSP, Prosport, etc), ataşează muzică, fotografii, idei, versuri, clipuri cu pisici şi câini, invitaţii la jocuri, unde cucereşti teritorii, faci alianţe şi învingi triburi. Sună nasol, dar staţi liniştiţi, cei din jurul meu încă mă contrazic. E ca şi cum te-ai folosi de o a terţa persoană pentru a transmite un gând, o emoţie, o părere (lucru care mă duce cu gândul înspre acei poştaşi din Evul Mediu, care goneau călare dintr-o localitate în alta pentru a duce la timp corespondenţa), deci pentru a transmite ceva mai mult sau mai puţin important..
Şi iată că nu mai există nicio dilemă pentru omul contemporan, preocupat azi doar să arate. Vă întrebaţi de ce? Pentru că e mai simplu, mai comod, pentru că nu presupune nicio implicare sau nicio emoţie şi nu dezvăluie decât strictul necesar. Intimul nu este alterat, doar întreţinerea imaginii având prioritate. Astfel, atunci când regreţi sau eşti dezamăgit, eşti un fraier şi un învechit dacă nu apelezi şi tu la emoticonul ăla care plânge şi se tăvăleşte pe jos de supărare. Da, oarecum e haios, când emoticonului ăstuia îi dau lacrimile şi îi ţâşnesc atât cât trebuie, poate te şi amuză mai degrabă decât să te îngrijoreze, şi uite-aşa, scapi de explicaţii inutile şi vorba aceea, până la urmă „te-ai scos!”. Tocmai de aceea cred că azi am ajuns să reprezentăm mimetisme ale unor suflete, creându-ne holograme virtuale, alter-ego-uri online, dobândind cele mai interesante măşti pe care omul le-a experimentat de la carnavalurile veneţiene până în zilele noastre. Astăzi, rişti să cazi în derizoriu sau şi mai mai rău, sa devii neinteresant pentru ceilalţi, dacă nu postezi ceva ce tu crezi că e interesant pe Facebook, Messenger, Twitter, MySpace sau YouTube. De asemenea, dacă cumva eşti îndrăgostit fără a o spune şi nu eşti îndragostit online eşti tot un fraier, astfel că dragostea e lăsată la mama naibii în paragină pe undeva prin cărţi şi filme vechi, cu excepţia momentului în care, hopa!, pe Facebook observi involuntar că X este „In Relashionship” cu Y, plus inimioara de rigoare alături.. Sigur că azi e mai dificil “să spui”, să îţi alegi cuvintele, să îţi fie dor de un prieten vechi şi drag, sau să nu îţi maschezi emoţiile şi trăirile, probabil din banala concluzie că acestea nu mai pot fi luate înapoi odată exprimate. De aceea, zic unii neînduplecaţi, e mai bine “să arătăm”. Şi cum am putea noi să arătăm mai bine decât dând click pe imagine, pe video-ul postat sau pe fotografie? Totul sub forma “Mie îmi place să... share cu tine! Tu ce părere ai?” Şi gata, ai „shareuit”, râmâi cu propriul eu neatins, cu orgoliul intact şi... surpriză, destul de “neshareuit”.
Internetul, de fapt Messenger-ul sau Facebook-ul îţi lasă impresia, cu totul falsă, că, atunci când îl deschizi, o să ai aproape de tine toţi prietenii cu care îţi doreşti să mai schimbi impresii, amintiri, idei, cărora să le transmiţi ce te doare sau ce te bucură, poate chiar să scapi de singurătate şi de plictis. De ce afirm că e o falsă impresie? Pentru că, odată deschis şi cu lista în faţă, realizezi cum acea listă de messenger e o pădure unde toţi arborii, cei online desigur, sunt „idle”, indisponibili, vin numaidecât, „sunt la dush” “busy” (ăştia sunt preferaţii mei, pe care nu îi mai înţeleg de ce mai intră totuşi pe messenger) şi, nu în ultimul rând, cei cu care ai vrea cel mai mult să discuţi, dar care bineînţeles sunt pe Invisible! Şi starea asta de fapt, îmi fortifică crezul în impulsul ăsta prostesc al indivizilor de azi de a fi online pentru „a le arăta celorlaţi” (că eşti ocupat, obosit, stresat, că faci duş, ca te întorci imediat, etc). Ei, din diverse motive, nu vor să fie văzuţi, aşa că totul se transformă într-o continuă pândă care, în loc să contribuie la relaxarea noastră de oameni stresaţi, nu face nimic altceva decât să obosească inutil. Dar vorba aia, cui nu-i place să nu folosească, nu? (sau să nu se uite...)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu