Sărutul, brand urban al Clujului...

Am ajuns azi să am certitudinea că sărutul este cea mai economică formă a limbajului. Sărutul, acest bun de preţ al oraşului în care respir, a devenit ţintă turistică pentru toţi străinii care îl vizitează. De aceea, ar merita recunoştinţă toate cuplurile care azi cu migală îl valorizează. În ceea ce mă priveşte, cred că mi-am făcut un prost obicei din a-mi amesteca trecător ochii cu privirea exultată a cuplurilor de îndragostiţi, atât de dese în jurul meu. M-am obişnuit în preajma sărutului urban de cuplu. Uşor uşor, sărutul urban a substituit cuvintele, expresiile, gesturile, făcând chiar suportabil zgomotul matinal al claxoanelor de maşini grăbite. Sărutul poate fi azi un cuvânt nerostit. Care are meritul de a elimina alte preocupări. Măcar parţial, sper că veţi fi de acord cu mine. Oricum, în dimineţile trecute am ajuns să mă gândesc cum, printre toţi oamenii care se sărută nebuneşte pe stradă, am fost practic forţat să îmi asum rolul lui Memo (dacă vă mai amintiţi de acel roboţel din „Cartea Cărţilor”). În sensul că par şi eu căzut din alte timpuri, învechit şi rece puteţi spune, în care sărutul public era o piesă rară. Timpuri în care eram atras de sărut neştiindu-i splendoarea publică.

Prima fată pe care am vrut să o sărut (fapt neîmplinit, fireşte) avea ochii mari şi verzi, cu un look a la Sinnead O’Connor, care îmi inundase gândurile la început de adolescenţă, o fată mai degrabă nedumerită, cu o privire tristă şi misterioasă pe care mulţi băieţi de vârsta mea o găseau neatractivă şi banală. Cochetă şi misterioasă, îmi acaparase în totalitate gândurile în momentul în care dansasem cu ea la o serată şcolară pe o piesă acră de blues. O fată care îmi fusese dragă câteva săptămâni şi căreia de multe ori căutam să-i vorbesc, să o întreb ce preferă să citească şi să-i spun că are nişte bocanci extraordinari. Albaştrii. La ea mă gândesc câteva secunde atunci când privesc atâţia tineri sărutându-se prelung în jurul meu.

Dacă îţi petreci o după-amiază în braţele Clujului, ai toate motivele să te simţi singur. Ultimul om de pe planetă şi probabil din întregul univers. Pentru că, la un interval de aproximativ 3 minute, vei trece pe lângă cel mai îndrăgostit cuplu pe care l-ai întâlnit în viaţa ta. Şi care se multiplică pe măsură ce înaintezi în drumul tău. Moment în care, te vei întreba, aşijderea lui Jonathan Swift: “Doamne! Mă întreb, oare cât de nebun trebuie să fi fost cel ce-a inventat sărutul?” Unii spun că n-ai avea de fapt niciun motiv întemeiat pentru a te simţi singur, fiind benefic privitorilor să intre în aerul optimist răspândit de cei îndrăgostiţi, care în Cluj par a fi grupaţi în cohorte romane ce mărţăluiesc într-o cadenţă ritmată. Bănuitor din fire, meditez la nenorocul meu, mai ales că aceste cupluri, de studenţi adunaţi din toate colţurile ţării, exprimă atâta entuziasm şi nonşalanţă, de parcă ei ar fi ultimii cavaleri care mai deţin ascuns elixirul (hedonic sau nu) al trăirii umane la oraş.

În acest context am ajuns să mă simt ghinionist şi rătăcit în oraş. Context în care regăsesc cupluri sărutându-se în cafenele, pe străzi, în staţii, pe bănci, în troleibuze, în cluburi, la ieşirea din facultăţi, pe coriodoare, pe balcoane, în spatele şi-n faţa mea. Mă veţi acuza că aş putea fi împotriva lor, dar trebuie să vă spun că mi-au devenit dragi. Deşi iniţial, mi-a fost dificil să mă obişnuiesc cu abundenţa lor. Acum, cred cu tărie că ele contribuie la iconografia peiorativă a oraşului în care respir. La intrarea în Cluj, cred că ar merita investit într-o plăcuţă inscripţionată cu mesajul: „Dumnezeu l-a creat pe om, şi, socotind că nu este destul de singur, i-a dăruit şi o parteneră, ca să simtă mai acut solitudinea” [Paul Valery]. Am avea şi noi, un brand local al acestei binecuvântări pe care o regăsim în săruturile juvenile ce împânzesc spaţiile clujene.

În câţiva ani clujeni (unitate de măsură asemănătoare anilor lumină), am priceput că a-ţi săruta partenerul (partenera) pe stradă, e obligatoriu! Să fiu bine înţeles, e ca şi compostarea biletului din mijlocul de transport în comun! În acelaşi timp, nu ai voie şi nici nu e recomandat să priveşti mai mult decât câteva secunde la cuplurile care se sărută atât de pasional încât ar stârni invidie şi păcătoşilor veneţieni care îşi plimbă logodnicele cu gondola în jurul Palatului Dogilor. Sărutul de cuplu, marcă înregistrată azi, e noul hotar al sacralităţii urbane.

Cu uşurinţă, pot fi contrazis de toate vocile îndrăgostite. Deşi ieri, răsfoind un ziar central, am aflat că azi există inclusiv oameni care studiază anatomia şi istoria sărutului de cuplu. Nu sunt antropologii, dacă asta credeaţi. Se numesc filematologişti. Oameni a căror preocupare este aceea de a ne convinge că sărutul este socialmente învăţat, cu toate că există şi o formă primară a lui, dobândită pe linia ancestorilor. Strămoşul filematologiei, am aflat puţin mai târziu, este eruditul scriitor roman Pliniu cel Tânăr, care clasifica sărutul drept “osculum”(pe obraz), “basium”(pe buze) sau “savolium”(cu adevărat pasionat), şi care, în acest caz, pune în mişcare toţi cei 34 de muşchi ai feţei. Iar dintre aceştia, cel mai important este “orbicularis oris”, care conduce buzele în acţiune. Aşadar, de acum înainte, îmi voi imagina în fiecare dimineaţă cu uşurinţă perechi de 34 de muşchi puşi în acţiune în jurul meu, când mă sprijin de o bară de metal din troleibuz.

Oriunde vei căuta, vei afla mirat că “sărutul derivă din dragoste” (te-ai prins, nu?). Aşa că am ajuns să realizez cât de norocos sunt azi că trăiesc înconjurat numai de dragoste. Clujul duce azi mai departe renumele Veronei şi al sonetelor shakesperiene. Şi tu, cititorule, şi eu, ştim deja asta. Pentru că e posibil să fi fost şi noi supuşi observaţiei cândva în aceeaşi ipostază. Poate că sărutul în spaţiul public e doar o etapă, o treaptă. Şi că, până la urmă, maturizarea sărutului urban ne transformă (aşa cum ar trebui) în acei indivizi care spun că “Un sărut legal nu este tot atât de valoros cât un sărut furat!” [Guy de Maupassant]

Tinerii  - Nichita Stanescu

Se sărută, ah, se sărută, se sărută
tinerii pe străzi, în bistrouri, pe parapete,
se sărută întruna ca şi cum ei însuşi
n-ar fi decât nişte terminaţii
ale sărutului.
Se sărută, ah, se sărută printre maşinile-n goană,
în staţiile de metrou, în cinematografe,
în autobuze, se sărută cu disperare,
cu violenţă, ca şi cum
la capătul sărutului, la sfârşitul sărutului, dupa sărut
n-ar urma decât bătrâneţea proscrisă
şi moartea.
Se sărută, ah, se sărută tinerii subţiri
şi îndrăgostiţi, atât de subţiri, ca şi cum
ar ignora existenţa pâinii pe lume.
Atât de îndrăgostiţi, ca şi cum, ca şi cum
ar ignora existenţa însuşi a lumii.
Se sărută, ah, se sărută ca şi cum ar fi
în întuneric, în întunericul cel mai sigur,
ca şi cum nu i-ar vedea nimeni, ca şi cum
soarele ar urma să răsară
luminos
abia
după ce gurile rupte de sărut şi-nsângerate
n-ar mai fi în stare să se sărute
decât cu dinţii.