Şuşotesc prin apropiere unii, cum că mi-am pierdut ochelarii mei de soare la marginea falezei în toiul verii. Dar eu le spun senin încleştându-mi pumnii: ochelarii mei de soare negrii s-au înecat în spuma mării din dragoste pentru ochelarii iubitei mele. Exact, pentru că ambele perechi erau în esenţă doi îndrăgostiţi de cea de-a patra coardă a chitării fiului nostru David Gilmour, care coardă pare născută să vibreze într-o undă staţionară, îndrăgostită de nimeni altul decât de fiul nostru şi anume Gilmour.
Într-adevăr, s-au înecat din dragoste şi nu le-am reproşat nimic. S-au înecat împăcaţi dincolo de geamandură, îndepărtându-se voit de punctul de salvare. Bineînţeles că ochii mei poartă doliu. La înmormântarea lor restrânsă au fost prezente doar perechi de ochelari ai celor apropiaţi.
Dar şi ochelarii de soare ai iubitei mele s-au sinucis, şi chiar în aceeaşi zi; au fost îngropaţi în acelaşi mormânt cu ochelarii mei de soare, într-o cutie neagră de pantofi. Acum, ochii mei şi ai iubitei mele poartă doliu înfipt în fiecare fragment de sprânceană. Unda staţionară de pe coarda fiului nostru Gilmour leagă o suită de sunete într-atât de melodioasă încât eu îmi iau iubita de mână şi o conduc în camera cu patul nostru infinit pentru tăvăleala noastră estivală...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu