Ea nu m-a văzut, dar eu fusesem acolo. Privind-o dintr-un colţ cum se pieptăna în faţa oglinzii, întorcându-se la 180 de grade atunci când îmi descoperise alura reflectată prin oglindă, exact prin oglinda-staniol fixată strâmb pe perete. Nu mi-a rostit o singură vorbă. Din doi paşi s-a îndreptat spre mine, văzând că, undeva în creştetul capului meu strălucea sfidător un fir de păr alb. Nu-mi pot explica de ce atunci m-am gândit la acest cuvânt. Ce înseamnă sfidător când e vorba de natură, de schimbare într-un fel? Şi-abia atunci i-am privit ochii, parcă conturaţi într-un atelier discret.
Exista în ochii ei priveliştea unui viitor neîntâmplat încă. Un moment în care se închega traseul ei viitor dobândit prin exerciţiu repetat. Pentru că exersând reflecţia cu privire la propriul sine, ea nu putea ignora, în acelaşi timp, tot ceea ce-i era străin. Prin gânduri dispersate mai mereu îşi făcea acolo loc un soi de inadecvare, faţă de sine şi faţă de lumea din jur contingentă, un soi de finitudine proprie a rătăcirii voinţei.
Îmbrăcaţi sumar, şi capturaţi amândoi în converşii din picioare ne-am gândit să traversăm oraşul pe bicicletă. Ochii îi străluceau precum sticla în soare, dar eşarfa aceea pastelată pe care o regăsise în şifonier de dimineaţă părea că o transformase. Cu palma răsfrântă îşi acoperi pe urmă ochii, de parcă aşa ar fi fost posibilă o dispariţie voită a întregii sale voinţe. M-a ţinut de mână fără să tremure şi nu ştiu de ce, dar soarele o înfierbânta până-n exces. Ne-am oprit abia pe malul acelui lac aglomerat. Nu se auzea sirena vreunui vapor, dar acolo parcă amândoi ne cultivam obiceiul de a păstra pentru mai târziu imagini captive, în care să ne putem refugia cândva, pe care să le putem retrăi ca pe-un tic. Ori ca pe-un mijloc de disociere, de evadare. Cu toate că în ochii ei din ziua aia păreau irelevante atâtea explicaţii.
Traversând oraşul nu-mi putea explica conturul cochet al umerilor ei goi, vorbele ei drăgăstoase, de alint necunoscut. Nu-mi explicam de ce vorbeşte dintr-o dată altfel, de ce salută şi schimbă zâmbete cu trecătorii. Spre asfinţit întreaga stradă ne rămase goală. Pedalam amândoi ascultând foşnetul spiţelor paralele, şi-n liniştea aceea mie totul îmi părea perfect. Timpul părea suspendat de patru roţi de bicicletă. Ne-am oprit după un colţ. Bicicletele se întindeau dezordonate în spatele nostru şi-amândoi admiram grădina unui bătrânel. O grădină densă de ciuturi, un soi de pomi ce scuturau fluturi şi întindeau umbre ca să ne acopere. Sau ca să înrămeze atingerea ei, care îşi aplecase capul pe umărul meu, fără să mă-ntrebe.
Soarele încinse străzile înguste animându-le într-o mişcare lentă. Dar noi nu ştiam asta. Eram deja adăpostiţi de ideea că până la urmă, ne găsisem. Iar din săruturile acelea indecente şi-ascunse, din atingerile acelea gravate pe-un zid, a rămas in seara aceea doar fado-ul revărsat dintr-o fereastră cu flori, pe sub care trecusem pe drumul înapoi. Distanţa refăcută înapoi crepona măiastru aerul, şi-am regăsit camera ei suspendată într-un alb lichefiat.
În camera ei era linişte. Dar ne-am alergat chicotind prin toate acele camere mari, pe sub tavanul arcuit, pe lângă mobila grea şi veche, care doar pocnind secvenţial reuşea de fapt să activeze toată liniştea aceea. În dormitorul refugiu pentru gândurile ei nu e decât un pat, un şifonier parfumat şi-o oglindă imensă cu rame dintr-un metal răsucit ce imită forma unor crengi suprapuse. Prin uşa întredeschisă se strecoară fragmente de muzică bună:
“I got a woman, way over town
She’s good to me, oh yeah,
She’s my baby, don’t you understand yeah,
I’m her lovin’ man, now,
I got a woman, way over town...”
Îmi pare că imaginea ei şi-a găsit locul în puzzle-ul imaginat de-acest cântec de vinil al lui Ray Charles. Sau poate că eu eram piesa puzzle lipsă. Un puzzle privitor al gleznelor ei goale şi dezbrăcate de cearşafurile în care-am adormit. Şi-n care a doua zi m-am trezit efervescent cu gândul la o numărătoare inversă a secundelor, a timpului în care ne-am dezbrăcat pe întuneric, a secvenţelor în care aerul de la fereastră flutura rochia ei ca pe-o amuletă pe care-aş fi putut să o păstrez.
De undeva de-afară un ochi mare cât o ceaşcă de cafea îmi părea că ne priveşte, şi-am înţeles privind-o cum doarme că umplem spaţii moarte cu trupurile noastre. Am văzut, din colţul camerei ei, cum îşi consumă timpul dimineaţa în faţa oglinzii şi cum de la fereastra ei încleştarea dizolvă linia orizontului, cum patul ei se roteşte ca un platan, ca un disc de vinilin, cum seara trecută i-a lăsat amprente fericite pe umeri. Şi poate că ea încă nu ştie, dar dimineaţa când dansează prin cameră, este ca şi cum ar face dragoste în văzul lumii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu