Un efect de rotaţie opusă. Şiruri estivale.

La marginea nisipului, sânii ei păreau noroi, adunaţi de la unu la doi. Mi-a amintit de noi, deşi subiectiv apăs pe ideea că tu erai mult mai frumoasă. Aveai genunchii moi, de copil răsfăţat şi mărgele, în luna lui cuptor, şi umerii negri, înfieraţi de-atâta soare. Prima noastră vară mie mi-a rămas în amintire ca o vară hippiotă, derulată de pe vremea lui Janis Joplin, deşi rochia ta de până sub genunchi nu era nicidecum la fel de libertină. 

E un exerciţiu al imaginaţiei să-mi închipui cum ar fi fost dacă rămâneam prieteni. Eu te-aş fi atenţionat să-mi scrii vreun mail pe când ai de gând să-ntorci calendarul invers, ca să retrăim transpiraţi prima vară în care ne-am scufundat unul în celălalt. Ţinându-ne de mână. Dar tu ai plecat. Ori eu am plecat. Nu-mi amintesc exact, e posibil să fi plecat amândoi. Dar aş fi vrut să-mi dai de ştire că nu mai suntem protagonişti în noua formulă, ori să-ţi iei la revedere. Să o faci şi-n locul meu, să fi-ncheiat fraza noastră cu un punct apăsat. Poate că azi înţelegi ceva din toate ăstea. Să ştii că şi mie mi-au trebuit milioane de furnici şi gânduri să te adun din amintiri semi-prezente. Aşa am reuşit să-ţi modelez curbele sub orizont. 

Vezi tu, poate că aşa (cine ştie?), după scurgerea unui timp nemăsurat ne-am fi întâlnit în viitor, fiecare lângă o altă jumătate nepotrivită, într-o zi de vară, când soarele va arde ca un puroi, ori luna va geme pe-nnoptat ca o rană, desprinsă din privirile noastre tăcute. Nu ştiu dacă ai vrut să mă iubeşti transversal, ori anacronic, dar peste mine s-a scurs un soi de gravitate la care apelez doar atunci când descopăr acolo pe nisip, glezne comparabile cu ale tale. Atunci mă macină de fapt un dor de neexprimare, ca şi cum oamenii s-ar holba cu toţii nestânjeniţi înspre mine.

Azi apusul vine ca o cădere de calciu, lipsa mirosului tău de fruct familiar îmi roade unghiile câineşte şi cred că ar fi de evitat privirea ta pe viitor. Trag aer în piept şi mă refugiez în cărţi pe care tu n-ai apucat să le răsfoieşti vreodată. De fapt, ascult muzică prin căşti, trag pleoapele catarg, în timp ce ochii mei nu au habar cum puteau cuprinde şi modela la nesfârşit sprâncenele tale atâtea furtuni de vară şi încerc s-alung periodic gândul că la revederea ta tot m-ar apăsa prin vreun cotlon ascuns o tristeţe inexplicabilă, ca de cârciumă târzie.

Mai ales că am găsit o carte poştală colorată potrivit printr-un bazar aglomerat. Mă gândesc să ţi-o trimit la timp şi să-ţi scriu pe ea aşa: 

Aici totul e bine, totul e frumos. Ştiu că tu, de exemplu, eşti frumoasă şi atentă la ce-ţi scriu, cu toate că buza ta de jos a inventat tăcerea. Balansul tău legănat (dezinvolt şi metodic) a inventat pendula. Şi vreau să-ţi mai spun... Ce să-ţi mai spun? Uite, îţi spun că parcă se sfârşeşte vara şi sânii tăi din profil se vor vedea altfel, aşezaţi pe două astre, de la răsărit şi din apus, ca-n timpul reîntors din Inchiziţie, când ardeai deasupra mea precum vrăjitoarele pe rug.

Dacă vrei, trage-ţi şi tu pleoapele catarg, să ştiu că ochii mei sunt ochii tăi, machiaţi absurd de porii tristeţii.