Sunt
unele zile (cum e cea de azi,
de exemplu) când aproape că mă trezesc strigând de bucurie, cu un zâmbet
ștrengar care-mi cuprinde ochii între
paranteze și parcă știu exact ce am de făcut în următoarele două sute trei
zeci și unu de zile. Așa că mi-am pus în minte să construiesc un pat întreg din
gânduri albe, cu așternuturi largi
și transparente, care să mă salte direct înspre cubul de zahăr pe care cineva
mi l-a aruncat în ceașcă. Sunt relaxat,
îmbrăcat în halatul de noapte, cu papuci de casă și fața îmi e acoperită de
aburi cu miros de cafea neagră, ecuadoriană. Trec pe lângă oglindă și aproape
că-mi vine să râd: încă mai am un papion violet strâns la gâtul gol. O
ultimă reminiscență a petrecerii de ieri. Îmi mai lipsesc doar mustățile pentru
a fi un motan veritabil. E prima oară când fericirea
îmi e clară, nici nu trebuie s-o mai declar, dovadă fiind bucata asta de hârtie
pe care scriu. Pot respira fără tuburi de oxigen, fără labele mari de scafandru
pe care le mai îmbrac uneori când ies vinerea să fac piața. Mă uit uluit în
tigaie și văd prăjindu-se doi ochi găuriți de plictiseală, așa că mi-am pus în minte să le citesc presa, poate
vor chicoti și ei auzind ultimele
bazanconii înșirate la rubrica de matrimoniale, acolo unde mi se pare că
păsăroaicele libere umblă în sufletul gol-goluț. E încă un noiembrie nehotărât,
îmi dau seama după partea decolorată a soarelui, căruia (fie vorba între noi)
nu i-ar strica o porție dublă de calciu și vitamine. Deschid șifonierul, azi
cred că mă voi îmbrăca întortocheat, am auzit că ăsta e ultimul trend, viu și
neîngrijit. Bizar, cuvintele ăstea îmi vin ca o mănușă de iarnă, care-ți ține
de cald dar care poate să-ți fie și incomodă la o adică.
Ies afară, acolo unde
am în continuare un zâmbet prostesc
pe față. Realitatea mea ancorabilă este cerul
senin, pe care dacă l-ai întoarce pe dos ai vedea cum seamănă cu un
patinoar, pe care poți aluneca drept și sigur până vei cunoaște o Evă care îți va opri bineînțeles timpul
în loc. Atât mi-ar mai lipsi într-o asemenea zi: să-mi cadă cu tronc vreo
domnișoară frumoasă care să nu-și poată opri râsul privindu-mi papionul
șifonat și nelalocul lui. O femeie pentru care n-aș vrea să fiu vreun bărbat de
unică folosință, și, ca să-i demonstrez cu încăpățânare asta, îi voi decupa
cuvinte năstrușnice din ziarul de dimineață și i le voi rearanja pe masă până
ce-i voi smulge un alt tip de zâmbet.
Un zâmbet ca al unei adolescente care primește bilețele de dragoste în primul
an de facultate. Vom sta mai apoi în picioare, într-un bistro cu bun gust, unde
artiștii desenează portrete în spuma de cafea, și lumea va crede că suntem un
cuplu. Și prima dată voi încerca să ghicesc de unde-i cunosc parfumul și de ce
nu sunt atent la ceea ce-mi comunică cu atâta energie. Ciudat, o privesc ca
pe-o felină tânără ce-și vânează (din
dragoste, desigur) partenerul prin savana africană. Așa că i-aș putea propune
să ne luăm bilete de voiaj de la un amic ce și-a deschis o agenție de turism,
și să continuăm tot acest serial spumos undeva departe de acest noiembrie pe
care l-am mai trăit cu toții și în alte rânduri. Undeva unde găsești țestoase
maronii care te mai lasă uneori binevoitoare să te odihnești pe spatele lor și
unde peștii se sincronizează cu nisipul fierbinte și cu stâncile din lavă. Acolo
dimineața am plimba câinii în lesă și am închiria biciclete cu ghidon rotund,
ale căror pedale nu se împotmolesc în ploaie, cel puțin nu atunci când ne vom
întoarce seara în camera noastră ca să decidem cine va purta de data asta papionul când vom face dragoste.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu