Waiting for the Guns

Încă mai visez la o schimbare. Mă gândesc cu jind la oameni diferiți. La cai și motociclete de lemn, la spații neconvenționale și dezvelite de clișeuri. De ce cai și de ce motociclete de lemn? Pentru că acestea două îmi par o opțiune ludică și iconică pentru reprezentarea unei nomadități reacționare care sălăsluiește uneori în mine. De multe ori dimineața mă trezesc într-o lume ticsită de mutanți nonidentitari, ori într-un context schizoid al simulacrelor și al îmbinărilor de tot soiul. Așa că da, mi-ar plăcea să mă aflu în poziția unui raider, a unui trecător deloc indiferent prin lumea banalităților subversive. Poate așa aș găsi o cale de scăpare din această lume a exotismului și a globalizării carnivore, ba chiar îmi place să cred că în galop aș ajunge mai repede la capătul ei, acolo unde vreo altă minte revoltată a reușit să inventeze vreun megautilaj de reciclare de ultimă generație, care permite reconversia celor mai detestabile și nocive elemente ale minții umane. Ori aș putea vorbi cu un amic, care mi-a promis că va proiecta pistoale ale căror gloanțe vor învia sufletele rătăcite și nepăsătoare. Waiting for the guns, cum spune melodia. Sau aș putea scrie manifeste. Ca să contribui prin propriile forțe la recuperarea, sortarea și restaurarea în limbaj a reziduurilor altădată valoroase. Poate aș reuși o recategorizare ontologică a lor. Nu știu. Sper și chiar mă gândesc că livrescul și sufletul poetului au o poziție privilegiată în acest efort concentrat de recuperare. Și mai îmi place să cred și că cei care scriu nu sunt doar prezicători, ci și vizionari percutanți, care desecretizează marile erori de proiectare ale minții umane. Care nu se feresc de ghena existențială ci, având un uimitor instinct de analiză și selecție, caută cu răbdare valorile subiective, uitate și ascunse în balastul plin de deșeuri pe care l-au adunat de-a lungul timpului mințile ignorante și rătăcite. N-ar fi sublimă redescoperirea visului, a nostalgiei, a bucuriei primare, a imaginației? Eu cred că ar fi. Și știu că nu sunt demodat și că toate acestea nu sunt doar valori desuete. Uite, am să consider scrierea aceasta ca fiind un prim manifest. Pe care să-l împărtășească și toți prietenii mei naivi din toate generațiile, adică cei care mai sapă după frumos în fiecare duminică după-amiaza. Cel puțin. Încrederea în mine și în ei îmi provine din scris, din imanența lui reconstructivă și reparatorie. Într-o lume plină de senzori obosiți și de receptori adormiți, mă voi folosi de acuratețea uimitoare a cuvintelor, care au supraviețuit până și în cele mai nepoetice și mai crude dintre lumi. Vă dați seama că aș putea la un moment dat reuși?