Poate că femeile
frumoase au fost de departe principală a sursă a fericirii mele, deși nu-i voi
omite nici pe cei mai buni prieteni, și mă gândesc că poate că așa se explică
de ce cunoștințele sau chiar societatea lărgită n-au însemnat niciodată prea
mult, și nici până azi n-am putut pricepe de ce și-ar dori cineva să cunoască
mai mulți oameni decât cei care i-ar putea fi prieteni devotați. Dar vine o
vreme când nimeni nu te poate înțelege, nici iubitele, nici iubiții, nici prietenele,
nici prietenii, nici măcar tu însuți. O vreme când ești protagonistul
propriului teatru absurd, când ești propriul păpușar sau chiar propria păpușă
manevrată de propriile gânduri iraționale și inexplicabile. Un timp în care te
cauți, în care te oprești în loc, sub dilema viitoarelor mișcări: nu știi nici
dacă trebuie să te întorci și nici dacă trebuie să te aliniezi pe aceeași parte
cu ceilalți. Nonconformismul din tine scade procentual, te macină tot mai multe
gânduri și tot mai multe întrebări. Îți amintești că nu mai știi cum e să fi
gelos, posesiv, afectuos sau curios. Nici măcar nervos, ori încremenit, nebun
sau roșu în obraji așa cum se întâmpla altădată când știai că ai fost prins cu
o minciună nevinovată. Pe care ea ți-o ierta cu zâmbetul pe buze. Nu mai știi nici măcar
cum ar trebui să pari: cuminte, tremurător, romantic, arzător, ferm sau puțin
temător? Debusolat, te lăsai ghidat de
ochii ei verzi, erai aerian, aiurit, cu siguranță îndrăgostit, înnebunit,
împlinit. Fiindcă te ținea cineva de mână, erai atent, și împotmolit de atâta
frumusețe, probabil incoerent. Nu puteai vorbi, doar priveai. O sărutai, îți
ajungea o singură măsură, dimineața, în oglindă, că să recunoști că o iubeai și
că o idolatrizai, dar mai ales ca să conștientizezi că asta nu îți va aduce nimic bun.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu