6: Fumătoarea mea brună!

Când eram adolescent eram în stare să țin minte absolut orice. Țineam minte tot ceea ce s-a întâmplat dar și ceea ce nu s-a întâmplat. Ceea ce-mi amintesc acum e posibil să se fi întâmplat sau nu. Nu-mi amintesc exact. Memoria îmi e de multe ori un major defect pe care nu-l pot ascunde printre cuvinte. Tot ceea ce pot spune e că uneori mă mai bântuie o secvență excentrică la care am participat fără să-mi propun măcar asta. Nu știu cum s-o spun mai exact, dar probabil că fiecare om are nevoie de un puzzle pentru a-și ține mintea ocupată, de o întrebare care să-l consume, de un punct care-i răstoarnă fundamentul existențial și centrul propriu gravitațional. Altfel spus, de o capcană care să-i măsoare și să-i cuantifice voința. Sau curajul, de ce nu? Ori stăpânirea de sine. Ba chiar și luciditatea. Iată, așadar, ce mi s-a întâmplat într-o zi de toamnă ca aceasta, când pierdeam zilele pe la bibliotecă, în lupta mea inegală cu volumul de informații pe care-l căutam cu o sete asemănătoare unui ultim supraviețuitor rătăcit în inima nepătrunsă de timp a Sahelului topit peste nisipul fierbinte. Îmi plăcea mult mirosul de carte și numerotația aceea codificată a rafturilor și a tomurilor, care îmbracă orice bibliotecar într-o aură de vrăjitor și de purtător solemn al unei chei importante, pe care o poartă la gât cu conștiinciozitatea unui Cerber incoruptibil și imbatabil. Mă obișnuisem să-mi fac un obicei de a ajunge la bibliotecă în fiecare zi tot cam pe la aceeași oră, pe la unsprezece și jumătate aproximativ, unde împrumutam cel mult trei cărți deși aș fi putut împrumuta chiar până la cinci sau șase volume pe zi, ca să zic așa. Aveam eu pe atunci un fix în cap pe care îl respectam cu încăpățânarea unei bufnițe nemișcate, și anume acela de a găsi o lucrare filosofică potrivită și scurtă, dar și două volume de literatură mai năstrușnice și cât se poate de încâlcite dacă era posibil. Nu m-am putut ține prea multă vreme de regula asta, mă ispiteau tot soiul de titluri, și de multe ori mă așezam la masă și le răsfoiam pe loc, nu eram nici eu nimic altceva decât o ființă supusă acelei dorințe naturale de a avea dintr-un lucru bun mai mult decât ar fi avut nevoie. 

Dintr-un colț, simțeam aproape întotdeauna că un bibliotecar slăbuț mă iscodește atent din când în când, parcă dornic de a mă poziționa și el la rândul lui în vreo categorie anume, pe care și-o făurise probabil aleatoriu în meseria asta a lui pe care unii o găsesc și astăzi destul de contradictorie. Așa gândeam eu pe atunci, recunosc. Mai departe pot spune că, după un anumit timp, saluturile noastre au devenit din ce în ce mai încărcate de zâmbet și de semi-complot. Deja toată lumea cunoștea pe toată lumea și parcă fiecare apariție nouă provoca zâmbete în lumea asta dominată de miros tipografic. Așa se face că am ajuns să ne înțelegem din priviri. De la masa mea, mai priveam uneori înspre ușa care aducea în unele după-amiezi câte o față nouă și, cumva instinctual, priveam ochii migdalați și haioși ai bibliotecarului, citindu-i în ochi expresii de genul: Vezi? Ăsta e student la chimie... Miroase a sulf și are hainele curate, de parcă i-ar fi fost cu grijă acoperite de vreun halat bleumarin... Sau: Uită-te și tu la fata asta, parcă cineva a trimis-o cu forța aici. Parcă-și impune singură imperative, sigur o să caute raftul cu autori clasici. E curios și amuzant cum un clasic este un autor pe care toată lumea vrea să îl fi citit, dar pe care nimeni nu vrea de fapt să îl citească...

Îmi plăcea și mie, recunosc, să mă mai joc câteodată în desfătarea propriei imaginații, și să privesc cu atenție noii cutezători veniți la sala de lectură, acolo unde tocurile de pantofi păstrau constant și inconștient un ritm al sunetelor de fundal care enervează orice tocilar înghesuit la o masă din colț în lupta lui neînțeleasă cu timpul. Așa am observat eu în timp diferite tipologii și personaje. Dar nici măcar o singură dată nu am observat acele personaje care mai târziu au devenit foarte importante pentru mine. Ăsta a fost, ca să zic așa,ghinionul meu de moment. Pe care timpul l-a șters mai apoi cu destulă dibăcie. Dar urmăream în schimb zi de zi personaje palpabile pe care uneori mi le imaginam chiar și în cărțile pe care le mai citeam noaptea, la veioza mea gălbuie, pe care o asemănam cu vreo victimă stoarsă de puteri și de sânge. Cine știe? Poate eu chiar eram un vampir care se hrănea cu răbdarea și timpul ei uniform. Dar una peste alta, contactul meu invizibil cu acești ciudați cititori mi-a fost rodnic pe mai târziu. Ca orice experiență de viață. Nu știu cum s-a făcut, dar seara, am ajuns foarte repede să schimb felurite impresii cu bibliotecarul meu atipic și subțire. Nu știu dacă ne împrieteniserăm, dar ne știam parcă de o viață. Și nu pot trece peste faptul că am râs amândoi peste măsură într-o seară, țin bine minte. Când i-am spus că în biblioteca asta vin cititori care fac lucruri din simplul motiv că ele au mai fost făcute. Sau că au mai fost citite. Dar că mie mi-ar plăcea mai mult să întâlnesc oameni care fac lucruri pentru că n-au mai fost făcute. M-a privit atent, îmi aduc foarte bine aminte, parcă vroia să-mi spună ceva important, dar s-a abținut în seara aceea. A făcut realmente un efort pentru a se abține, se vedea asta fără mare efort, îl trăda chipul lui îngândurat. Sau altfel spus, se vedea de pe Marte cu ochiul liber asta. Totuși, momentul acela nu a rămas fără urmare. 

Cumva, tăcerea lui avea să-mi schimbe amintirile pentru totdeauna. Poate că și azi ar trebui să-i mulțumesc pentru asta, deși știu că nu m-ar lăsa să-mi duc la bun sfârșit mulțumirile. Dar asta e o altă poveste. Pentru alte pagini care se cer umplute de cuvinte aspectuoase și întortocheate într-un șir mai potrivit decât acesta. Pe scurt, am fost destul de surprins când m-a bătut pe umăr într-o zi de vineri. Ploua intens afară și era ceață. Se vedea apa scursă pe fereastra din hol a bibliotecii. Nu i-am înțeles cuvintele, dar am remarcat semnul pe care mi l-a făcut ca să-l urmez. Și abia atunci l-am văzut folosindu-se prima dată de cheia pe care o păstra cu atâta solemnitate la gât. Am intrat într-o cameră întunecată, fără fereastră și fără cărți. La capătul căreia se găsea o altă ușă, de fabricație veche. Am înțeles intuitiv că ceva interesant se afla după ușa aceea vopsită destul de prost. Bibliotecarul meu s-a întors către mine într-o piruetă executată milităresc și, acoperit de un zâmbet straniu, mi-a spus: Ai vrut să întâlnești oameni ce fac lucruri care n-au mai fost făcute. Ei bine, tot ceea vreau să-ți transmit e să rămâi calm și stăpân de sine, vei avea acum oportunitatea să-ți măsori singur dorința... O emoție m-a apăsat cumva în piept. Nu știam ce va urma, dar tot ce mi-a trecut prin cap atunci a fost că uneori ispita este într-adevăr o forță irezistibilă care acționează asupra unui corp mobil. Când s-a deschis ușa, am găsit o cameră luminată perfect de două lampe vechi, curat zugrăvită, dar tot ce mai îmi amintesc azi este că nu mi-am putut în clipa aceea dezlipi ochii de la două lucruri pe care le-am găsit într-o contradicție izbitoare. Pe jos, erau peste tot cărți și felurite alte pagini, desprinse din alte cărți, toate aruncate haotic, amestecate cu și mai bizare pagini cu ilustrate, toate suprapuse peste nenumărate articole de ziar, și peste articole de ziar ale căror fotografii în alb și negru te captivau la propriu, dar și de versuri sau alte desene ciudate. În mijlocul camerei, o masă ovală de lemn maroniu, domina tot acel spațiu închis și misterios. Acompaniată de cinci scaune masive. Patru oameni mă priveau cu o curiozitate care aproape că mi-a oprit bătăile inimii. Un singur scaun era, desigur, neocupat. N-am așteptat vreo invitație specială, știam că acel scaun îmi era rezervat mie..

Nu știu nici azi dacă totul a fost real sau nu, dar parcă mă aflam la o întâlnire a alcoolicilor anonimi, găzduită aici, într-o cameră secretă din spatele bibliotecii. Patru oameni mă fixau cu privirea. Se așezase dintr-odată o liniște deplină. A fost ca și cum ne-am fi auzit unul altuia gândurile într-o tăcere asurzitoare. Bibliotecarul nu părăsise camera. Ocupase un colț din care să mă poată studia mai bine. Abia atunci am remarcat că purta un halat alb. Preț de o secvență, am oprit timpul în loc ca și cum aș fi avut vreo telecomandă care poate face așa ceva. Nu-mi venea să cred cum se transformase totul, cum trecusem dintr-o cameră în alta de parcă aș fi pășit dintr-o lume în alta, de fapt. Parcă retrăiam toate filmele al căror subiect e studiul pacienților într-o clinică de schizofreni. În mintea mea chiar apăruse de fapt cadrul acela în care Jack Nicholson începe să râdă nebunește în mijlocul tovarășilor lui alienați din One Flew Over Cuckoo’s Nest. Mă speriasem puțin, trebuie să admit, și nici nu-mi era foarte confortabil spațiul acela, mai ales la început, ba chiar imaginația mea m-a dus și mai departe de atât, până la gândul că am intrat în vreun cerc de ciudați care se adună pe ascuns pentru a-și pune în aplicare diferite uneltiri care să afecteze lumea de afară, știți voi, lumea reală. Deși mă simțeam ca în cadrul vreunui grup american de terapie, totuși încă nu-mi puteam da seama, după fețele celor care mă priveau, care sunt pacienții și care e de fapt terapeutul. Nu știu dacă v-ați gândit și voi uneori la asta, dar există momente în viață în care te trezești că ești tu cel care deranjează, cel care este supus vreunui studiu, și primul impuls care-ți trece prin picioare este acela de a te ridica și a o zbughi la fugă încotro mai vezi cu ochii. Dar n-am făcut asta. Fără să mă mișc, am așteptat să văd ce urmează. Stop cadru. Mă simt obligat să continui de la acest punct: eram șase oameni într-o cameră. Nu știam nici cine e terapeutul, nici cine sunt pacienții, nici cine a organizat asta, și nici măcar cine va încheia șarada asta.

Dar vocea bibliotecarului a spart într-o fracțiune de secundă tot zgomotul acela înțesat de întrebări care-mi invadau rapid venele și porii.

-          Poate că cel mai bine ar fi să trecem peste politețuri. Și să ne prezentăm. Asta deși eu, de exemplu, știu deja multe despre tine, din fișa ta de bibliotecă, Robert. E momentul cel mai potrivit să-ți spun că m-a surprins încă de la început noninvazivitatea ta, calmul tău discret și neinteresat. Nu m-ai întrebat niciodată care e numele meu, deși nu cred că nu ai observat că eu sunt singurul dintre colegii mei care am renunțat să port la piept un ecuson pe care să-mi fie gravat numele. Ei bine, eu sunt Sergiu.

Mi-a întins mână drept, fără vreun tremurat, ca și cum ne-am fi văzut pentru prima oară. S-a apropiat de masa noastră ovală și mi-a pus în față un album. Nici măcar nu sesizasem că ascundea ceva tot timpul la spate. Parcă mă inundase și mă captivase cu totul camera aceea dereglată. Avea realmente un aer ciudat și atemporal încăperea aceea șifonată.

-          Robert, sper că nu ți-am creat vreo imagine deformată despre noi. Am să fac scurt prezentările, vreau să te lămurești cât mai repede de ce te afli aici. În fața ta, mai exact, stă Eliodor, care a lucrat 27 de ani ca profesor de pian, vine la această bibliotecă de mai bine de 20 de ani.

Încă atras de coperta de piele neagră a albumului, abia mi-am putut redirecționa privirea înspre acest personaj ce-mi părea abătut și delicat ca un portocal de cameră deshidratat. Ochii lui blânzi și înțelepți păreau crestați de suferințe adânci și repetate...

-          Ea este Mimi. Are 21 de ani, nu e cu mult mai mare decât tine. Și aveți multe lucruri în comun, să știi. Nu numai ochii căprui, ci și pasiunea de seară pentru răsfoitul albumelor de artă din pavilionul de la demisol...Încă îmi e bizar că nu v-ați intersectat niciodată până acum...

O observasem de prima dată. Frumoasă și slăbuță. Cu ochi căprui și rimelați într-un negru intens, cu o tentă de pistrui, probabil ascunși de un machiaj de bun gust. Atentă. Cizelată. Îmbrăcată decent, dar totuși atât de frumoasă. Îți acapara atenția. Avea câte-un inel pe fiecare deget. Mirosea a parfum vechi. M-am gândit că o fi înnebunită după cultura egipteană. Fiecare accesoriu de pe ea îmi aducea aminte de frumusețea lui Isis. Pe fiecare deget avea un inel neobișnuit, am diferențiat un cap de sfinx pe unul dintre inele, și chiar un scarabeu, stilizat de câțiva scribi pentru a-l simboliza pe Ra. Citisem eu asta pe undeva în copilărie.

-          Mimi e ziaristă deja. Are o rubrică la unul dintre ziarele din oraș. Cred că o să vă înțelegeți de minune. La dreapta ta stă Nono, a făcut box în tinerețe, și pot spune pe propria răspundere că a fost un campion pe cinste la vremea lui, ai să vezi tu singur asta... În capătul îndepărtat stă Darius. Darius e dresor de câini. Și câteodată mai e și curier...

Sergiu, adică bibliotecarul, cum încă îl numeam în mintea mea, mă asalta cu foarte multă informație. Parcă auzeam ceva din ce spune, dar foarte puțin. Eram hipnotizat de oamenii ăștia care se adunaseră aici. Nono părea un bătrân peste care timpul sărise, avea o privire caldă dar rătăcită, ca aceea a unui veteran de război care nu se mai poate adapta timpurilor noastre, iar Darius îmi părea un tip înalt, cu un spate imens, cu brațe lungi și cu ochi adânci, pierduți, îmi dădea mereu senzația că e undeva cu gândul departe, departe de noi ceilalți. În câteva minute, camera se umpluse de fum de nicotină, Mimi își aprinse o țigară, la fel și Darius. Sergiu mi-a deschis albumul pe care-l aveam în față, după care se retrase în colțul lui, exact în același loc ferit pe care-l ocupase chiar de prima dată. Cu greu mi-am putut dezlipi ochii de pe primele coli ale albumului. Vedeam acolo fotografii diverse, din locuri diverse, ale acestor cinci oameni atipici. Simțeam că toți mă privesc și-mi urmăresc gesturile, la un moment dat Mimi oftase și zâmbise, parcă și Eliodor mai bombănea din când în când în șoaptă câte ceva, dar nu mi-am dat seama exact ce, mintea mea s-a găsit prinsă într-un festin vizual al fotografiilor din fața mea. Parcă intram în lumea unei cărți, a unei veritabile povești de viață. De vieți, ca să fiu mai precis. Am înțeles că ei adunaseră viața lor acolo. Separată dar și împreună. Erau acolo fotografii cu Mimi pe timp de vară, într-un decolteu deocheat, singură, în biroul ei de la ziar, cu capul pe birou, străduindu-se să scrie câte ceva. Pe fața ei se deslușea un zâmbet juvenil și indecent. Uneori, mai văd fotografia aceea în unele nopți, când mă gândesc cu jind și dragoste la ea. Și la trupul ei nestăvălit, pe care l-am dorit încă de-atunci de multe ori. Casa lui Eliodor părea atât de pitorească în toate fotografiile ălea! Pianul lui nu încăpea în cameră, se putea ușor sesiza asta din toate fotografiile cu el. Am văzut acolo și centurile lui Nono, mănușile lui vechi de box, dar cel mai mult m-au întristat două fotografii cu Darius din timpul Revoluției, ținea în brațe un tânăr împușcat. Dacă-i priveai ochii în acea fotografie, aproape că-ți vine să plângi. Un gând din subconștient mi-a amintit totuși că nu sunt singur în cameră, iar asta m-a oprit cumva din acea emoție ce-mi apăsa umerii ca un ghiozdan greu, încărcat cu pietre, pe care ai vrea să-l dai jos uneori, ca să-ți odihnești spatele..

Sergiu a adus de undeva din spate un scaun și s-a așezat lângă mine. Mi-a cuprins umărul cu mâna lui dreaptă. Nici azi nu găsesc cuvinte ca să pot explica asta, dar aceea mi-a fost confirmarea finală că deja mă aflu printre prieteni. A început să vorbească calm, explicit, cu gesturi rare și pline de conținut, și ușor-ușor am început să completez puzzle-ul împrăștiat la început de oamenii aceia prin mintea mea. Am aflat, gradual dar și adânc emoționat, povestea fiecăruia dintre ei. Eliodor divorțase de soție acum mai bine de cincisprezece ani, care-l părăsise pentru un alt bărbat agreat de familia ei. O iubise enorm și fusese aproape să-și ia zilele din disperare, dar cărțile și tovărășia celorlalți trei mai cicatrizaseră puțin rana lui ascunsă pe interior. Mimi intrase în acest club straniu cu aproximativ doi ani înaintea mea. Pe măsură ce ei îmi povesteau diferite lucruri și întâmplări trăite împreună, mă tot întrebam în sinea mea de ce oi fi ajuns eu acolo. Eram tânăr, nu depășisem încă șaptesprezece ani, nu aș fi putut pune pe masa aceea ovală vreo experiență de viață comparabilă cu a lor. De exemplu, Nono trăise în tinerețe într-o sărăcie cruntă și cariera de sportiv îi adusese prestigiu și câștiguri financiare importante, dar o accidentare nemiloasă și ireversibilă îl forțase să pună mănușile în cui. A urmat o carieră industrială lucrând într-o turnătorie de metale de la marginea orașului, trăind singur și cu eternul regret de a nu activa în sport, măcar ca antrenor o dată cu trecerea anilor. Suferise mai multe crize, unii spuneau că-și pierduse mințile și că fusese tratat în mai multe clinici specializate din țară. Mie mi-a plăcut de el pentru că atunci când vorbea chiar îți transmitea cuvinte adânci și potrivite. Te privea drept în ochi și te liniștea pur și simplu.

Deși îi ascultam cu atenție sporită pe fiecare, nu-mi puteam desprinde ochii de la frumusețea aceea brună din fața mea. Ceilalți observaseră deja asta, și uneori mai zâmbeau, aruncând, așa, nevinovat, câte-o glumă vis-a-vis de subiectul ăsta. Roșindu-mă până în vârful urechilor, schimbam uneori sensul conversației, dar asta nu mă ajuta deloc, ca să zic așa, fiindcă treceam dintr-o stare sufletească în alta. Cu cât aflam mai mult cu atât mă minunam și mai tare de poziția mea din încăperea aceea. Când Darius mi-a istorisit cum își pierduse copilul în luptele de stradă din timpul revoluției, o liniște cutremurătoare se lăsase peste luciul maroniu al mesei ovale și peste sufletele noastre, retrase parcă intenționat pe undeva printr-un colț protectiv din interiorul nostru. Iar poza pe care o văzusem la început cu el parcă se transformase efectiv într-un film întunecat. Fără nici o intenție de a dramatiza aceste amintiri, și mai apăsat am devenit un an mai târziu, când într-un sfârșit Mimi îmi spusese cum trecuse cu dificultate peste ani de chimioterapie pentru a se vindeca de o tumoare pe care i-o descoperiseră medicii la o vârstă fragedă.

A trecut un an, au trecut doi ani chiar, și am ajuns să țin la acești oameni. Parcă ar fi fost familia mea alternativă regăsită după un timp îndelungat. Vara ieșeam jos la terasă cu toții. Ne vedeam cel puțin o dată la trei zile. Uneori în fiecare zi. Iarna ne refugiam în camera asta secretă, unde recitam poezii. Cele mai frumoase zile de iarnă au fost cele în care Darius ne recita din Iliada lui Homer. Sau din Sonetele lui Shakespeare. Fugeam de la școală ca să-i vădpe toți cinci, Mimi chiar chiulea de la muncă ca să vină și ea de fiecare dată când ajungeam eu. Inventa tot felul de scuze care mai de care mai haioase. Primăvara mergeam toți șase să vedem un număr de teatru în aer liber, și Nono aproape că lăcrima la fiecare prestație a puștilor aceia de liceu care jucau teatru stradal, contemporan. Eliodor îmi împrumuta adesea vinilurile cu muzică veche, italiană mai ales. Tot el îmi făcuse cadou de ziua mea un pick-up bine lustruit, ce fusese cândva al părinților lui. Încă îl mai am, îl țin încuiat sub cheie într-un șifonier vechi. Mă leagă multe amintiri frumoase de el. Pe muzica lui, am sărutat-o prima dată pe Mimi. De care m-am îndrăgostit treptat, dar sigur. De fapt, cred că Mimi m-a sărutat pe mine. Nu știu care pe care a sărutat. Ne-am iubit mult. E un lucru la care toată lumea a căzut de acord. Ceilalți patru știau de multă vreme asta. Dar n-au zis niciodată nimic. Eliodor spunea mereu că se simte mai tânăr printre noi doi. Iar mie îmi plăcea de el pentru că își asumase cumva toată singurătatea care căzuse nedrept peste umerii lui. Sâmbătă ne invita la el acasă, ne cânta la pianul lui neprețuit iar seara ne jucam rummy în sufrageria lui spațioasă și demodată, dar atât de cochetă. Duminica și-o petrecea singur. Aproape întotdeauna, fără excepție. Nu l-am întrebat nici unul dintre noi de ce, dar fiecare aveam probabil câte un răspuns asemănător. Iar alteori, povestea îl găsește singură pe povestitor. Nu știu cum s-o spun mai bine, dar câteodată viața e mai stranie decât ni se povestește. E singura mea explicație plauzibilă ca să vă pot descrie cum providența a adunat oameni din generații diferite într-o bibliotecă uitată de lume, dintr-un oraș și mai uitat de lume. Dovadă poate fi și că am găsit recent o fotografie cu noi șase făcută în parc, lângă un mic monument al Eroilor. Mi-a ascuns-o acolo Sergiu, iar pe spatele ei mi-a scris așa: Nu uita că în lumea asta mare, pe jumătate din glob plouă iar pe jumătate nu. 

Pe Mimi? Pe Mimi am iubit-o mult. Recunosc. N-o să uit niciodată ultima vară pe care am petrecut-o împreună. La ea acasă, la barajul unui râu rece și îngust de care nu aș fi știut probabil niciodată dacă nu aș fi devenit un cititor frecvent al bibliotecii orașului. Ne-am iubit și pe iarbă rece, și pe broderii cu flori, și în râu, în pat, pe jos, unul peste altul, unul sub altul. Ne-am plăcut de când ne-am privit în camera aceea întunecată din spatele bibiliotecii, și am retrăit acel prim moment prin fiecare orgasm pe care l-am avut în așternuturile ei. Asemenea unei linii curbe, momentele acelea ne-au fost brodate în continuă coborâre, poate la fel cum amurgul descrește dincolo de pontonul râului care ne ascundea de civilizație. După acea vară, n-am mai văzut-o niciodată, am auzit că a ajuns actriță în vreun mare teatru din capitală, mă tot întreb dacă se mai gândește uneori la mine. Eu încă mă gândesc tot timpul la ea. N-am avut curaj să-i vizitez părinții, deși m-am mai întors de câteva ori acasă, și mai știu și că le-ar fi făcut mare plăcere să mă vadă. Avea părinți simpatici, ce-i drept. Țineau la mine. Nu i-am vizitat pentru că mi-ar fi vorbit de ea. Și nu știu dacă aș fi rezistat unei asemenea presiuni, chiar dacă nu sunt un om exagerat de sensibil. În anii mei de studenție, vă pot spune că am văzut și alte râuri, și că la fiecare reflectare a apei mi-am imaginat o mreană de argint a trecutului meu alături de Mimi, și mi-am imaginat cum din sunetele apei vor crește alge verzi sub cerul albastru și imens care să ne îmbrace pe amândoi, oriunde am fi fiecare, în aceeași cămașă de clorofilă a timpului petrecut împreună.

Cu ceilalți am păstrat legătura foarte multă vreme. Eliodor însă s-a mutat în Germania, a primit acolo un post de profesor de pian. Cred că e fericit. Ne-am bucurat toți pentru el și îi mai trimitem email-uri din când în când. La care ne răspunde cu aceeași promptitudine. Mi-a scris chiar săptămâna trecută, rugându-mă să nu uit tot ceea ce m-a învățat el mai demult. Și anume că trebuie mereu să diferențiez oamenii eficienți de cei ineficienți, pe care îi pot descoperi ușor: cei ineficienți sunt reactivi, se îndoiesc de ei înșiși și dau mereu vina pe ceilalți, lucrează fără vreun scop clar în minte, rezolvă doar chestiile urgente, gândesc doar în termeni de câștig sau pierdere, caută tot timpul să se facă înțeleși, iar dacă nu pot câștiga fac mereu compromisuri, se tem de orice schimbare și amână mereu îmbunătățirile. Nono a murit anul trecut, mi-a lăsat mie mănușile lui. A fost un moment dificil pentru toți. Mimi n-a venit la înmormântare, a trimis doar un buchet mare de flori. Poate că a fost mai bine așa. Îmi amintesc un pasaj pe care l-am găsit într-o carte și care știu că i-ar fi plăcut lui Nono, cel care a avut mereu un spirit mai șugubăț decât al nostru: O biserică este un loc în care oameni care nu au fost niciodată în rai îl laudă persoanelor care nu vor ajunge niciodată acolo. Sergiu lucrează acuma la o librărie din centru și ne întâlnim ori de câte mă întorc acasă, la fel și cu Darius, care e mereu înconjurat de o armată de câini pe care îi ia în îngrijire pentru un câștig suplimentar. Noi trei am rămas străjerii din garda veche, probabil. La fiecare despărțire, Darius îmi repetă și el vorbele lui specifice de duh: Gândește-te la ce vrei să fii, să faci și să ai, iar când o să-ți fie clare astea trei lucruri atunci nu te gândi la nimic altceva.

Am crescut, anii au trecut peste mine. Poate cei mai frumoși ani. Dar mă gândesc tot la prietenii mei din vechea bibliotecă. Camera aceea am auzit că s-a desființat, o folosesc azi ca depozit auxiliar pentru cărți. Ceea ce e bizar e că nimeni nu va știi niciodată ce s-a întâmplat cândva acolo, în ăia patru-cinci metri pătrați. Ultima oară Sergiu mi-a arătat la el acasă albumul din piele neagră. Îl completase cu toate fotografiile pe care le-am făcut împreună de când ne-am cunoscut. M-au copleșit emoțiile. Nono parcă nu plecase niciodată, nici Eliodor și... nici Mimi. Aș vrea ca timpul și spațiul să râmână cumva curbat și concav, ca să nu ne îndepărteze de cei pentru care însemnăm cu adevărat ceva. Știu că cer prea mult. Plus că m-am tot gândit în ultimul timp cum soarta ne-a legat destinele triste. Până la urmă, am contribuit și eu cumva la imaginea noastră tristă de ansamblu. Pentru că și eu simt uneori că am pierdut ceva. Albumul din piele neagră știe cel mai bine asta. Că suntem șase prieteni care au pierdut fiecare ceva. M-a ajuns din urmă încă o iarnă rece, peste jumătatea mea dreaptă ninge iar peste cea stângă plouă, mă mai ține treaz doar puful acela de păpădie pe care-l împrăștiam peste pielea goală pe care am descoperit-o prima dată la Mimi, fumătoarea mea brună. Și, de fiecare dată când privesc o fată prin mulțime încep să zâmbesc fără motiv. Cel puțin așa ar zice unii. Dar în mintea mea o văd pe Mimi, cu capul calendar în micul ei birou de la ziar, o văd cum clipește și cum arată înspre geam cu degetul. Îmi arată parcă cum timpul curge în continuare. Cum nu se mai oprește. Orice am face. Și da. Mi-ar plăcea azi să fie aici, să mă studieze cum clipesc ușor, ca să nu vadă oamenii clar furtuna mea din ochiul drept, care ascunde așteptare în foi, pe care le fumez de ceva vreme pe ascuns, când nu mă vede nimeni. Voi știu că n-o să mă spuneți, mai ales că mai am uneori un exercițiu de sinceritate în care îmi vine să mă izbesc așa de toate amintirile mele, să văd care parte rezistă și care nu.

Pentru Renata, pentru blândețea ei, și pentru toate gândurile năstrușnice care au stat în spatele acestui text într-o zi târzie și ploioasă de noiembrie.