Câteva fantezii stinse de noiembrie în mine

Mă camuflez intenționat în noiembrie aproape de fiecare dată. De sub glugă îmi strălucesc ferit și ritmic doar ochii, lucru care se întâmplă și el destul de rar, și numai la vederea unui punct neobservat de nimeni, cum ar fi o vitrină frumos aranjată ori o eșarfă vie a vreunei femei frumoase care nu mă va observa niciodată. Fiecare detaliu, fiecare linie, îmi dă senzația că emoțiile mele răcesc peste iarnă, așteptând cu stoicism orele din Vama Veche, soarele, marea murdară și femeile bronzate, și... stop. Îmi vine să râd. Mă gândesc că nici nu s-a instalat bine iarna și deja aștept verile ce vor veni cu o răbdare demnă de un consumator modern și idiot care așteaptă deschiderea unui magazin bine aprovizionat. Unde găsești tot ce îți dorești, unde poți primi orice îți convine dacă ai moneda potrivită. De fapt, așa e și în Vamă, femeile te iubesc dacă ai monede potrivite. Mi-e tot mai clar că atunci când iubim, servim la ceva sau cuiva. Când suntem iubiți devenim și indispensabili. Când nu, nu. De aceea aș sfătui pe oricine să lase deocamdată căsătoria deoparte, să nu fie ispitit de acest pas mult prea grav și mult prea decisiv, care azi îi atrage cu precădere pe cei neîncrezători, posesivi și idioți, care nu știu și nici nu pot să-și păstreze temerile pentru ei înșiși.

Nu știu cum s-o spun mai bine, dar oamenii de noiembrie (așa i-am denumit eu într-o seară) devin prea obosiți pentru a se mai strădui să iasă din prozaic, cred că au uitat să-și mai facă singuri jucării, cum remarca cândva un prieten de-al meu, și asta îmi aduce aminte de fiecare zi însorită, de temperatura excesivă care vindecă răzbunător fiecare zi de iarnă pierdută în orașul în care viața curge plat, tot mai plat... Asta-mi plăcea cel mai mult în Vamă: să privesc cum grupuri răzlețe de oameni se strâng și născocesc un cort al bucuriei, uimiți și ei la rândul lor că mai mult optimism la un loc face bine. E o dilemă oricum că m-am născut aici. Aș fi preferat oricând o viețuire acolo unde iarnă nu există nici măcar ca idee spusă în treacăt. Unde plaja îneacă amintiri în timp ce fiecare așteaptă să se coacă cartofii în foc, lângă vreun cort furat de pescari la final de sezon turistic. Unii ar spune că și iarna are farmecul ei, dar nu-i chiar așa. Unde aș mai putea eu în noiembrie să mă trezesc anevoios într-un cort copleșit de razele soarelui? Parcă deja resimt acel tremur de când zăream cu ochii abia cârpiți marea și soarele care ardea peste ea, cenușa de foc și sticlele goale împrăștiate pe nisip, adică toate acele dovezi ale unei nopți care n-a trecut oricum și nici degeaba.

Așa se face că tu, femeie de noiembrie ce ești, ai reușit să mă recunoști din prima încercare, deși cu pricepere am vrut să mă ascund prin ceața rece care s-a așezat meticulos peste pod și apoi peste umerii mei. Te-am privit ca și cum aș fi privit un oraș străin, un sens giratoriu prost plasat ori o clădire veche, abandonată. Am văzut prin tine statui ale plăcerii, vapoare, sensibilitate, luciditate, nebunie, dragoste și suferință gradată, la care tu nu ai contribuit cu aproape nimic. M-ai fixat cu tăișul privirii la fel cum un călău își privește pentru ultima dată  victima în ochi. Te-ai oprit în fața mea. Între noi – doar tăcere surdă. Timpul, acest veritabil dușman care mă obseda înainte până la astenie, a șters distanța dintre palma mea și a ta, dintre obraji și dintre buzele noastre. Am rămas mască când m-ai sărutat. Îmi era cunoscut gustul tău, deși nu puteam asocia liniile feței tale decât cu eventual câteva fantezii stinse mai demult în mine. M-ai întrebat dacă pictez ori dacă scriu poezii. N-am răspuns, neobișnuit cu o asemenea abordare. Deși ar fi trebuit să-ți mulțumesc (și-mi pare rău și azi că nu am făcut-o, pe bune...) că mi-ai readus zilele de iulie pe buze. M-am dezmeticit ușor și am înțeles că ai fost trimisă să-mi reamintești că vor mai veni și alte veri, că gândurile nu pot fi toate întunecate de acest noiembrie cenușiu. Da, chiar tu ai fost cea care mi-ai adus aminte de ultima vacanță cu soare, de zâmbetul ultimului om care m-a enervat, de părul și de pulpele calde ale unei femei care m-a potolit mai demult, în miezul unui iulie static și nerăbdător în a prăji gândurile nestatornice. Și (nepoliticos din partea mea) eu nici n-am remarcat silueta ta, de fapt nici până azi nu pot să mi-o mai amintesc. Așa că lasă-mă să-mi imaginez silueta ta ca pe cea a unei femei pregătită să fie iubită pentru prima dată..

[Și te iubesc cu milă și cu groază, Tot ce-i al tău mi se cuvine mie, Ca un nebun de alb ce capturează.. Regina neagră pentru veșnicie...] Încă mă tulbură această melodie. Îmi ține gândurile vii și mă face să-mi amintesc că aș fi cumpărat până și un munte pentru femeia iubită. M-am născut cu acest defect: de a iubi femei imposibil de iubit. Și de a păstra o ușoară melancolie pe care cu toții i-o datorăm verii. Așa se explică și de ce m-a păcălit chipul tău frumos și demodat, ce mi-a părut un punct de stabilitate pe care-l credeam posibil doar în închipuirea noastră, a bărbaților răbdători, care așteaptă vara la gura unei sobe ce-ți devine tovarăș în lumea lecturii nocturne. Când am conștientizat că sunt prins într-o fluidizare grăbită a timpului, m-a trecut un tremur și-mi venea parcă cu disperare să realizez un lucru cu adevărat important. Crede-mă, aveam de gând să scriu ceva esențial despre tine în noaptea aceea. Pentru că ai reușit să-mi oferi o explicație pe care s-o folosesc cu multă iscusință atunci când cineva mă întârzie cu o întrebare de tipul: încotro mă îndrept? Mulțumită ție îi răspund că eu de fapt călătoresc doar cu speranța și că mă feresc cât pot de bine să ajung vreodată la destinație... 

Ah, da. Am uitat să spun că e paradoxal chiar și pentru mine cum zâmbetul unora râmâne la fel, chiar și într-o zi de 23 noiembrie, de exemplu. Mă tot gândesc să devin obraznic și să-i întreb care e de fapt secretul. Să aflu ce îmi scapă mie. S-ar putea ca vinul fiert cu aromă de scorțișoară să mă ducă spre câteva posibile răspunsuri, încă nu știu ce să zic. Mie orașul ăsta cenușiu îmi pare tot așa, lipsit de culoare la sfârșit de noiembrie. Dar iată că sunt la o masă, lângă doi prieteni dragi și parcă ar mai merge un pahar de vin, așa, în ciuda iernii care o tot lungește intenționat deja. Abia pe la 3-4 dimineașa ies dintr-un bar afumat, și mă trezesc cu priviri bahice de privit luna la malul mării, visez sâni, valuri, poezie, muzică folk... deși frigul de afară îmi topește vitejia chiar de la deschiderea ușii. Îmi vine să mă apuc de fumat de ciudă, dar după primii pași schimb direcția și o iau direct spre... casa mea de iarnă. O să visez adânc până ce-mi voi aminti ce miros avea pânza cortului pe care am rupt-o ca să-ți acopăr sânii, știi tu, vara trecută...