Gând pentru oameni dispuși

Ai putea spune foarte bine despre mine că m-am născut cu 3 ani mai devreme, sau cu 2 ani mai târziu. În esență, nu m-ar deranja aproape deloc. Pentru că mă simt mai tânăr decât sunt și aș putea fi mai bătrân decât par. Sau fiindcă atunci când mă uit în jur, văd o lume mută, sufocată de imagini din reclame, care îți fac instantaneu viața mai bună și fără de care omul n-ar avea nici identitate, nici curaj, nici demnitate. Așa se face că avem din ce în ce mai mult de unde alege, practic nu mai avem nici dorințe și nici nume, suntem doar oameni dispuși, facem parte din generații dispuse, suntem niște captivi prinși în insectare reduse la o scară potrivită. Nu ne putem iubi decât accidental unii pe alții, fiind prea grăbiți să-i prindem pe ceilalți din urmă, pentru a conștientiza mai apoi că direcția s-a schimbat, că am ajuns la capăt și nu în față. Suntem o lume surdă, atentă la toate zgomotele ce ne înconjoară, dar nu și la cel aflat lângă noi. Eventual îi comunicăm online dacă avem ceva de spus, de pe un telefon portabil și deștept care va ajunge să poată face lucruri incredibile, cum ar fi chiar ștergerea definitivă a creierului. Uneori, suntem trupuri mutilate ale săptămânilor de închiriat, de parcă am avea adeverințe medicale care ne scutesc de moarte. Nici măcar bufoni nu mai putem fi, râsul natural fiind maltratat și denigrat de emoticon-urile pe care ni le trimitem rapid unul altuia, suntem doar niște nebuni dezbrăcați de conflicte seducătoare, suntem cei tatuați cu neliniști pe toată pielea. E posibil ca televizorul să fie noua icoană și noua religie dominantă. Ori ilustrarea unei apocalipse ratate, în timp ce noi privim și așteptăm doar trâmbița sfârșitului din difuzoare. Speranțele noastre nu mai sunt decât cameleoni care asimilează în neștire lozinci pline de ștrasuri și falsuri. Punem ștampile de vot peste propriul sfârșit, crezând că Microsoft ne-a aruncat printr-un click într-un nou început. De fapt, vechile valori nu s-au perimat. Și nici trecutul nu poate fi vârsta noastră de aur. Eu nu cred deloc în așa ceva, mai degrabă voi spune că oamenii vor rămâne oameni, adică un amestec feroce de eroi și animale, cum mâzgălea pe hârtie cândva Andre Maurois.