Dintotdeauna mi-am
dorit să iubesc o fată pe care s-o alint cu ajutorul unor cuvinte năstrușnice
și apăsate, desprinse poate din vreo melodie veche de jazz pe care azi nu o mai
ascultă nimeni. Așa se face că, din această dorință puternică mi-a fost dat să
te întâlnesc pe tine. Și am simțit că ochii tăi vii mă precipită și că așa trebuie
să-ți spun: poupée. Ai zâmbit, și am
luat totul ca pe un da. Am înțeles că îți place să-ți spun așa, mai ales în
micul nostru castel intim construit din gânduri haioase și pătimașe. De-atunci
ceva puternic s-a închegat între noi doi, și am ajuns într-atât de îndrăgostit de
tine, de mica mea păpușă cu apetit de franțuzoiacă, încât am reușit să mențin
constant în mișcare un titirez nebunatic al sentimentelor profunde pe care
alții le machiază în fiecare dimineață. Frumusețea ta m-a purtat ba chiar până
înspre desenele animate ascunse de copilărie, în care Cosette adormea seara pe jos cu mica ei poupée cumpărată de străinul care avea să-i devină tată. Să revin:
pe scurt, între noi a fost dragoste alandala. Dar o dragoste alandala potrivită
și aranjată. Am știut exact cum trebuie să te iubesc, fără doar și poate nu după
același tipar după care iubesc oamenii în general. Și așa s-a și întâmplat de
fapt. Pentru că inexplicabil în tine s-au îmbinat toate acele episoade care ar
fi trebuit să se întâmple și nu s-au întâmplat când am iubit femei înaintea ta.
Ori poate totul a fost pus la cale de ingeniozitatea ta deosebită care a știut
că cel mai bine dragostea noastră s-ar putea păstra încadrată într-un cerc.
Intuiesc prin urmare că experiența ta (pe care o văd și acum ca pe un mister
dezvăluit pe îndelete) ți-a spus că pătratul nu poate fi prielnic unui cuplu
exotic din moment ce fiecare colț din cele patru poate reprezenta o ispită a
izolării în singurătate.
Am să spun celor ce
citesc asta doar atât: că odată, când am ieșit de la film, m-ai luat de mână și
te-ai urcat ușor peste pantofii mei ca să mă înghesuiești mai eficient,
fixându-mă cu privirea ta caldă și curioasă. N-ai vrut să mă săruți, m-ai
provocat la un joc în care eu ar fi trebuit să mă aflu în postura vânătorului.
Adevărul e că nu m-am simțit niciodată bine în postura asta, deși am vânat
adesea priviri, sclipiri, nedumeriri. Ai continuat însă tu totul spunându-mi că
în mine au existat întotdeauna două vieți: cea pe care nu ai cunoscut-o și o
alta, pe care ai vrut să o găsești de foarte multă vreme. Exact, chiar așa ai
spus. Țin minte precis tocmai pentru că obișnuiam să fiu extrem de atent la
cuvintele tale, care parcă veneau de undeva de dincolo de tine. Erai decisă și
mi-ai spus (lucru deja stabilit, căruia nu-i puteam fi împotrivă) că vei dormi
o săptămână la mine. Că te obosește și plictisește de moarte colega ta de
apartament. Cum m-aș fi putut opune? Ai zâmbit fără să clipești. Zâmbetul tău
era pentru mine un fel de semnătură oficială a vreunui artist celebru dar scump
la vedere. Am aflat abia mai târziu că te bucurau intens acele momente de
dimineață în care mă priveai cum scriu. Mă imitai în seriozitate, așezându-te
în dreapta mea (poate intenționat, ca să te văd mai bine), și îmi amintesc că aveai
poziția unui pianist obosit și grav. Nu te puteai abține, pufneai în râs, iar
asta mă determina să te admir mai apăsat și chiar mult mai ferm, mă topeam după
tine, călcâiele mi se aprindeau și te doream așa cum erai, cu părul despletit,
cu umerii goi și cu pieptul fremătând a dragoste necoaptă. M-ai întrebat de ce
nu tastez direct, de ce pun atâta putere peste mina de creion, de ce nu mâzgălesc,
și de ce lungesc o literă într-atât de tare de parcă aș vrea să-i fac gât de
girafă? Îți plăceau exemplele așa că am inventat atunci pe loc unul. Mă
abțineam să nu râd prea tare, dar am reușit, într-o pauză scurtă și tăcută,
să-ți transmit că pentru mine creionul e uneori o alungire vintage a propriului
gând, ori o deviație a degetului arătător care indică ceva neobișnuit. Creionul
meu era mai mult decât un obiect ce n-ar fi putut fi mai mult decât exponentul
vreunui element social sau simbolic. În cazul meu, creionul reprezenta
individul singur. Care încearca să lumineze o lume, să o aprindă, să o provoace.
Mai știi? Mă țineai ore
în șir la discuții. Cred că într-adevăr mă iubeai. Da, așa cred. Pentru că
uite, nici până azi nu s-a așternut praful peste cuvintele noastre de dragoste,
pe care le schimbam între noi cu o regularitate potrivită, specifică unor
oameni care gândesc la fel dar care privesc nuanțe diferite. Nuanțe diferite nu
numai ale curcubeului, ci și ale furtunii care adună norii câteodată în semn de
război iremediabil și ireconciliabil. Și da, încă mai cred că pentru tine, chère poupée, luminile dimineții care ne găseau îmbrățișați în pat
împreună, n-au reprezentat doar faruri semnalizante ale unei noi zile care să
ne apese pe umeri, ci pentru tine aceste lumini erau pur și simplu niște
pleoape frumos rimelate care clipesc tot timpul sugestiv. La fel cum pentru mine
consoanele scrise pe hârtie nu reprezentau doar acel end of the game, ci și un posibil rebus al ideilor încrucișate. Ce
să mai spun? Doar atât: că oriunde ai fi azi, închide ochii și încearcă să-ți
amintești de cum ne iubeam toamna pe aleile cu setări de piesaje idilice. Iar
eu, dragostea mea, voi căuta pe undeva acele cuvinte de dragoste sinceră cu
care ai învăluit ultimul nostru Te iubesc. Și dacă am să le găsesc, bineînțeles
cu ajutorul unui păianjen poznaș și harnic, am să le îmbrac în vreun veșmânt
frumos de mătase, și le voi ascunde cu grijă într-un dicționar rătăcit de
arhaisme.
chère poupée
RăspundețiȘtergere