Here's the thing...

Îmi plac, într-un fel pe care nu-l pot explica prea lesne, femeile care nu au trăit cu foarte mulți bărbați. Sigur, nu mă aștept la virginitate, dar pur și simplu prefer femeile a căror inocență nu a fost jefuită de prea multă experiență. Am văzut, cu ochii mei, că există o frumusețe aparte în femeile care aleg rar un bărbat pe care să-l iubească. Asta se poate observa cu ușurință în mersul lor, în ochii lor, în râsul lor inconfundabil și, într-un fel, în felul lor blând de a fi. Mi se pare uneori că femeile care au avut foarte mulți bărbați îl aleg pe următorul mai degrabă din răzbunare decât dintr-un simțământ foarte puternic. Iar atunci când joci egoist un sport de echipă, cum e dragostea, e posibil ca totul să se întoarcă împotriva ta: fie nu vei ști niciodată cum e să duci o dragoste până la capăt, fie vei cere mai multă afecțiune decât ți se oferă. Femeile care fac asta, rămân, într-un final, cu ceea ce au fost dispuse să ofere, ceea ce adesea e, de fapt, nimic. Există anumite femei care sunt într-adevăr un deliciu. Femei minunate, care prețuiesc dragostea și care știu să o cultive, care descoperă pe parcurs sentimente și senzații noi, femei al căror mister te intrigă și ale căror gesturi inexacte și nepotrivite le fac mai frumoase și mai vii ca oricând. Femei pe care nu le pot citi niciodată, tocmai datorită lipsei lor de experiență, mascată de cea mai neobișnuită naturalețe, pe care numai inocența și optimismul măsurat ți-l poate induce în fiecare gest și în fiecare celulă care a contribuit, la vremea potrivită, la un asemenea design perfect. 

Poate că totul e, în definitiv, o simplă chestiune de gust, nu știu ce să zic. Îmi vin acum în cap cuvintele lui Bukowski: If you want to piss the sun, go ahead. But please leave them alone.

Blueprints in your eyes

Te privesc și știu că aș putea construi orașe pe întreg globul pământesc. Orașe proiectate din ochii tăi, dacă ai îngădui mâinilor mele să traseze un peisaj al maxilarului tău și să urmărească astfel linia unui râu albastru care desparte verdele de maroniu, curgând în aval către obrajii tăi îmbujorați și înclinați într-o deltă ale cărei lagune se sfârșesc până în clavicula ta perfectă. Aș putea face toate acestea, deși n-am învățat niciodată un asemenea lucru la școală. Însă de când te-am văzut prima dată mă întreb dacă nu cumva până acum arhitectura dormea latentă în oasele mele. Sau, alterori, mă întreb dacă nu cumva m-am născut pentru a cunoaște planurile după care ai fost făcută atât de frumoasă. 

Cuvinte albastre

Am citit undeva că mecanicii mai fac uneori sex cu locomotiva. Am zâmbit, și m-am gândit mult la asta. Îmi imaginez cum cele mai stranii cuvinte nerostite îmi stau încă atârnate ca niște lilieci, gata să-mi cadă din gură. Așa că seara îmi inchipui tot ce nu pot să exprim ziua. Cumva, în capul meu se înghesuie emoții pentru care n-am un nume. Cum să numesc, de exemplu, un autobuz cu fusta ridicată? Mai ales că în lumea mea, tristețea nu-i tristețe și bucuria e cu totul altceva. Da, în lumea mea gândurile au un miros de prune iar oamenii se înțeleg prin semne și nimeni nu mai trece așa de ușor dincolo de cuvinte. De fapt, e o lume construită din cuvinte albastre. Adică un loc unde pot alerga îndrăgostit prin toate sufrageriile tale, prin locul în care visele s-au împrăștiat exact în noaptea în care ar fi trebuit cumva să-mi reîntâlnesc destinul rătăcit. Acolo pot fi oricând fantoma care-ți cuprinde patul îngust, atunci când copilul din ochiul tău stâng doarme. Acolo pot înțelege cuvintele, emoțiile, sentimentele, gusturile, sunetele, imaginile așa cum le înțelegeam înainte de a putea vorbi, bebeluș fiind. Se spune că foarte puțini oameni au știut, de-a lungul timpului, să lege gândurile de cuvinte și emoțiile de semne. Și că noi oamenii, avem darul de a pierde ce-am avut mai de preț la naștere. Un caz aparte cred că a fost Hemingway, care, făcând un pariu cun prieten, a reușit să sensibilizeze un număr impresionant de martori folosind doar 6 cuvinte.

Pe o foaie de hârtie mototolită a scris așa: For sale: Baby shoes. Never worn. Șase cuvinte care mi-au tăiat respirația.

 

Dependenți

Nu știu de ce se numesc așa – spații între secunde – dar eu mă gândesc tot timpul la tine în aceste intervale. Mi-ai spus, într-o seară, țin bine minte, că scriu atât de frumos încât mintea mea trebuie să fie un loc înspăimântător. Și că asta ne face dependenți unul de celălalt. Abia acum mă gândesc cum ne completam unul altuia gesturile și mișcările. Cum unul dintre noi începea iar celălalt ducea la bun sfârșit cel mai banal amănunt pe care îl poate dezvolta un cuplu. Zâmbesc. Am o revelație. Îmi amintesc când tu îmi deschideai o ușă, iar eu răspundeam la telefon pentru tine. Sau când așezai masa așteptând să vezi ce ți-am mai gătit la cină de data asta. Până și în tăcere sau în întuneric exista o neștiută complentaritate între noi. Eu mâzgăleam cuvinte înainte de culcare iar tu citeai cu becul aprins. Te priveam așa cum privești un tablou simplu de la care nu îți poți dezlipi ochii. Cât de frumoasă erai, nici nu cred că îți poți închipui. Parcă ieșeau aburi din tine. Linia pomeților tăi, vocalele explozive care se desprindeau din vocea ta, mirosul tău perfect calibrat, toate mă făceau să mă întreb la ce te gândești când te uiți la un film, când citești o carte, când răsfoiești ziarul, când alegi din dulap un tricou pentru mine, sărutându-mă și spunându-mi că ție în mod special îți plac tricourile mele colorate. Iar uneori, târziu în noapte, îmi sărutai palmele și-mi spuneai să te iau în brațe. Te cuibăreai mereu prin pielea mea, alungită până la marginea patului, acolo unde ajungeam în fiecare dimineață amândoi. Uneori, ieșeam dimineața pe undeva prin oraș să comandăm micul dejun. Pe sub masă, îți atingeam gambele ca un puștan îndrăgostit. Tu îmi citeai pe buze. De parcă am fi fost doi orbi dependenți unul de celălalt care se iubesc prin alfabetul Braille.

Dimineți în așteptare

Îți pregătești un bol cu fulgi scufundați în lapte, un mix de tip granola bar. Nu îți prea plac, poate de aceea uneori îi mai scufunzi până și în ceașca de cafea, cafea care nu îți place neaparat nici ea. Repeți experimentul ăsta de vreo două ori,  până ce realizezi că tot melanjul ăsta nu e nici mai bun și nici mai gustos. Deschizi larg ferestrele, privești trecătorii de pe trotuar, iar apoi pornești televizorul, îți torni și mai multă cafea, probabil pentru a acoperi zațul rămas undeva pe fundul cănii, și îți trece timpul cu stomacul plin de creme și cu sufletul plin de cofeină. Cumva, te simți obosită din nou deși despre somn nu poate fi vorba aici. Îl tot aștepți. El e undeva departe, departe, departe de tot. Atât de departe încât tu continui să mănânci și să bei lucruri care nu îți plac sau să te arzi la degete din cauza ibricului fierbinte, degete pe care le-ai putea astâmpăra sub apă rece. Dar nu procedezi așa, tu știind mai bine ca oricine că așteptarea doare, arde și mai apoi provoacă cicatrici. Așteptarea este, de fapt, partea cea mai rea. Și partea cea mai lungă. Tu știi cel mai bine asta.