Amintiri despre Geniul care nu a existat, de fapt.

Undeva, pe o stradă apropiată, se aude o motocicletă care demarează în trombă. E foarte cald afară, te sufoci pur și simplu. Mă așez pe o terasă mai puțin aglomerată, într-un spațiu în care oamenii caută cu disperare băuturi răcoritoare. Privesc pur și simplu. Nu-mi fac gânduri. Cineva mi-a spus că par un om fără gânduri. Asta îmi pare foarte ciudat, mai ales că de câte ori privesc marea, mă gândesc la eclipse și la semne zodiacale, orizontul albastru părându-mi o linie subțire între existent și inexistent. Privesc valurile și găsesc a fi fascinant cum istoria dirijează trupul întâmplărilor de la un spațiu la altul, de la un vis la altul. La o masă apropiată, doi bătrâni aranjează pe o tablă de șah piese vechi, cu rigoarea unor soldați prinși în tranșee care-și afundă muniția umedă în baionete. Întreg scenariul acesta mă zguduie în câteva secunde. Evrika! Îmi amintesc totul acum. Fiecare amănunt al unei povești pe care bunicul meu o spunea prietenilor din sat duminica după-amiaza. Istorisire pe care am visat-o repetat ani de-a rândul, un soi de obsesie împletită cu alte detalii nerealiste din propriul subconștient. Îmi amintesc amploarea visului, demarcațiile lui, fiecare personaj în parte. Se făcea că eram într-o cameră de hotel. Undeva într-un mare oraș sud-american, probabil prin Argentina sau Uruguay, nu aș putea spune precis. Undeva la înălțime, unde aerul părea irespirabil și nefiltrat, împânzit bezmetic de o muscă deranjantă, care mai trepida uneori pe suprafața unei table de șah care îți hipnotiza numaidecât privirea. Toate obiectele din jur păreau vechi și de bun gust. Un gramofon de culoarea bronzului, lustruit atent, câteva tablouri și o veioză veche acompaniau un pat mare și solid, fixat lângă fereastră. Un domn de vârstă mijlocie, înțepenit pe un scaun comod pare pierdut la doi metrii de mine, printre pionii, nebunii și turnurile lustruite care aglomerează la modul cel mai simetric cu putință tabla de șah din fața lui. Părul lui lins, negru ca abanosul și parcă uns cu ceară îi conferă un aer exotic, juvenil și prietenesc. În câteva secunde, conștientizez că nu mă vede și nici nu mă aude. Sunt prins în capcana propriului vis, care nu mă lasă nici să schimb ordinea lucrurilor și nici să particip la ele. Sunt, iată, un simplu martor invizibil. 

Se aud bătăi în ușă. Un angajat al hotelului deschide ușa, adresându-se bărbatului din cameră cu o admirație neobișnuită. 

- Mă scuzați că întrerup, d-le Capablanca, la recepție se află un domn insistent care dorește să vă vadă, îmi spune că a făcut o descoperire epocală, pe care dorește să v-o aducă la cunoștință. Să-l poftesc înăuntru?

Bărbatul acesta distins încuviințează din cap. Privirea lui pare un amestec nobil de copilărie și bătrânețe înțeleaptă, cum numai aici pe plajele sud-americane îți e dat să vezi. La un moment dat, ușa se deschide. Un om tânăr, neîngrijit, nebărbierit și distrat intră în cameră. 

– Bună seara, senor, îmi cer scuze de deranj. Entuziasmul m-a determinat să vă deranjez tocmai astăzi, dar... am făcut, după mult timp de gândire, o descoperire epocală. Pe care aș dori să v-o arăt, dacă îmi permiteți. Pot să iau loc?

În cîteva secunde, un tablou halucinant se desfășoară sub ochii mei. Cei doi se află față în față, despărțiți doar de tabla de șah, reașezată acum pentru începerea jocului. Contrastul dintre cei doi pare într-atât de puternic, încât aveam senzația că la jocul acesta de șah se înfruntau Hannibal și Scipio Africanul. Străinul poartă un raglan ponosit, o barbă foarte lungă, nespecifică vârstei lui, e lat în spate și foarte înalt. Capablanca îl privește atent, încă nedumerit. Are senzația că e vreo farsă la mijloc. 

– Maestre, i se adresează străinul, am nevoie de doar 20 de minute din timpul dumneavoastră. Pentru că am găsit o modalitate de a câștiga o partidă de șah în maximum 26 de mutări, indiferent de mutările pe care le veți face dumeavoastră, așa că... vă rog, să începem...

Omul ăsta e nebun de-a dreptul, își spune José, în timp ce-i oferă necunoscutului o cafea și o țigară preparată din foi cubaneze. José e de fapt José Raúl Capablanca y Graupera. Cubanez, unul dintre cei mai buni șahiști pe care i-a dat omenirea vreodată. Chiar cel mai mare șahist, afirmă mulți pasionați ai șahului. José aproape că râde. Fusese o zi ca oricare alta pentru el, până la ora asta. Începe jocul cu o ironie spontană: 

- Doriți să jucați dumneavoastră cu albele? Sau preferați negrele? 

– Nu are importanță, îi răspunde vocea străină. Oricum voi termina jocul în mai puțin de 26 de mutări! Aaaa, găsesc explicabilă îndoiala dumneavoastră. De ce zâmbiți? Știu. Și eu aș zâmbi dacă aș fi în scaunul în care vă aflați dvs. Să începem așadar. Uitați cum facem... Dăm drumul la primul joc. Dacă vă înving până-n 26 de mutări, mai jucăm. Dacă nu, mă retrag și vă jur că nu vă mai deranjez niciodată!

José Raúl Capablanca, copilul cubanez minune al șahului mondial, cel care până la 20 de ani învinsese cei mai buni șahiști ai lumii, surâde... Știe că nimeni nu îl întrece în jocul de final. Și totuși... în câteva minute jocul ia sfârșit. Mat în 25 de mutări. Cubanezul își mușcă pur și simplu buza de sus. Nu-i vine să creadă. Omul ăsta e imobil. Nici nu se bucură, nici nu tresare. Stă doar și citește tabla de șah. Piesă cu piesă. Și analizează. De parc-ar fi în transă. Aproape că nu clipește deloc... Eu, la rândul meu, nu pot nici măcar să tresar. Rămân blocat locului, uluit. E ca și cum mașina timpului mă țintuiește în camera asta de hotel să fiu în prezența unor asemenea figuri impresionante. E ca și cum i-aș privi pe Newton și Einstein disputând o partidă de șah pe o tablă a universului fizic, cel din urmă fiind străinul necunoscut care răstoarnă orice teorie anterior cunoscută. Capablanca fierbe ca un ou. ‘Mă, străinul ăsta e prea sigur pe el, ce naiba!?!’ A doua partidă, al doilea mat. La fel de rapid. Înainte ca maestrul să mai apuce să întrebe ceva, străinul își soarbe cafeaua, își strânge lucrurile, face o reverență și dă să iasă din camera de hotel. Se mai oprește cât să audă o ultimă dorință din partea lui Capablanca: 

- Te rog doar să te duci și la domnul Alehin, să-i arăți și dumnealui...

Aleksandr Alehin fiind nimeni altul decât marele rival al domnului Capablanca. Un maestru de talie mondială, internațional rus, stabilit în Franța. Cel care, peste câteva zile urma să-l înfrunte pe Capablanca pentru titlul mondial. În mijlocul acestui oraș-monument, Buenos Aires, unde mă aflu și eu, invizibil și martor la toate acestea, pe un final de octombrie 1927. Cubanezul e campionul en-titre, cel care a uluit lumea întreagă învingându-l pe cel mai longeviv campion al șahului pe care l-a dat istoria, pe Emanuel Lasker. José se antrenează de câteva zile aici, în camera asta de hotel. Știe că rezultatele de egalitate nu contează, contează doar cine ajunge primul la șase victorii. În sfârșit, vine și ziua cea mare. Jos la recepție, într-un salon-restaurant dichisit, protejat de un candelabru imens și de privirile a sute de admiratori sau cunoscători, ziariști și reporteri de radio, începe marele meci. După a cincea partidă, la prima pauză permisă de organizatori, Capablanca își calcă pe inimă, trece peste toată rușinea unei asemenea întrebări și i se adresează rusului: 

- Maestre, vroiam să te întreb și pe dumeata dacă...

 - Da, m-a vizitat și pe mine un nebun. Zicea că în 26 de mutări... Și vreau să-ți spun că n-am jucat una sau două partide, ci vreo nouă. Nouă, don Raúl! Nouă partide! Am luat mat în fiecare! N-am avut ce să-i fac... A trebuit să-l omor...

Capablanca nu mai știe ce să creadă. Nu știe dacă changer-ul său glumește sau dacă vorbește serios. Preocupat de asemenea gânduri, Raúl pierde titlul mondial. Alehin devine momentan regele. De atunci, ceva îl tot macină, nu-i dă pace. Nu mai poate dormi noaptea. Se gândește la misteriosul care i-a executat. Cine era omul acela? Cine putea să învingă, în aceeași seară, doi campioni mondiali, de fiecare dată în mai puțin de 26 de mutări? Mă dezmeticesc și-mi amintesc că mă aflu tot pe aceeași terasă, într-un loc retras unde doi bătrânei se luptă în orglii folosindu-se de o partidă de șah. Zâmbesc, mulțumit că mi-am amintit visul acesta. Povestea asta preferată a bunicului meu. Pe care o credeam demult uitată în subconștientul meu. Mă ridic, las un bacșiș consistent ospătarului, și ajung să cutreier la un moment dat orașul ăsta încărcat de istorie. Trec pe lângă o vitrină care ascunde o librărie în limba spaniolă și privirea îmi rămâne ațintită pe un titlu neverosimil: Geniul care nu a existat.

Iar vara se sfârșește. Ajung acasă. Seara citesc sub veioza mea deteriorată sau mai caut emisiuni interesante pe Discovery Channel. Surâd la un moment dat, fiindcă i se ia interviu unui domn numit Manuel Lopez Michelone, mare maestru mexican de șah, printre altele profesor de automatică, conferențiar al unor cursuri nemaipomenite în facultăți aztece de renume, dar și de peste ocean, din Marea Britanie. Ascultându-l, mă gândesc că e aiurea să transformăm șahul în romane polițiste de Agatha Christie. Deși visul acela încă persistă în mine. Chiar dacă uneori îmi spun că un geniu ca cel din camera lui Capablanca e posibil să nu fi existat niciodată. Misterul acesta dospește încă în mine totuși. Ca de altfel și asupra morții lui Aleksandr Alehin, găsit fără suflare într-o cameră de hotel din stațiunea Estoril, Portugalia. Ca și asupra decesului inexplicabil al lui Capablanca, secerat de o hemoragie cerebrală la sfârșitul anului 1942, undeva pe străzile din New York. Ca și asupra plecării de pe lumea aceasta a lui Emanuel Lasker, primul mare adversar al lui Capablanca, mort exact la un an după rivalul său cubanez, exact în aceeași cameră a spitalului Muntele Sinai. Coincidențe? Nu știu.

Nu știu nici măcar cum să fiu când mă mai gândesc la toate acestea. Nu risc să fiu credul, poate evit o mare parte din dezamăgiri. Oarecum, este absurd să crezi ceea ce este absurd. Înțeleg că n-am cum să cred ca să înțeleg. Iar dacă scepticismul meu este o formă de nihilism pasiv, atunci neîncrederea mea are o nuanță activă, care juisează când distruge credințele. De aceea cred în domnul acesta misterios. În geniul care nu a existat de fapt, niciodată. Cred, mai bine zis, în propria mea neîncredere. Când cred, nu cred. Când nu cred, mă trezesc de fapt că totuși cred. Dar dacă domnul acesta cu barbă a existat? Dacă visele uneori ne transmit ceva? Nu știu, și poate nu voi ști niciodată...