Să știi că mi-e
suficient doar să știu că exiști. Cumva, mă gândesc că e posibil să fi trecut
deja de zeci de ori pe lângă tine ori să te fi văzut pe undeva prin trecere.
Sau poate într-o fotografie sau chiar prin geamul unei mașini. De ce zâmbești? Pare
chiar așa improbabil? Am avut, în mod repetat, un asemenea sentiment. A fost ca
și cum ți-aș fi găsit chipul în mulțime. Chipul amestecat printre ceilalți oameni,
pe care am avut norocul să-i ating. Așa că da, mi-e suficient să știu că ai
respirat pe undeva prin preajma mea, accidental sau ca urmare a unei
conjuncturi favorabile. Îmi închipui că mai visezi și tu, când te strecori
printre oameni, un asemenea moment special. Când un străin îți încetinește
fiecare mișcare, hipnotizat de ochii tăi, de parcă cineva i-ar fi fixat un
cuțit exact între coaste. Sper să înțelegi acum de ce spun că mi-e suficient să
știu că exiști, chiar dacă nu te recunosc încă. Mă gândesc că în felul acesta
te voi iubi în liniște, ca pe un lucru valoros care nu vrea încă să fie găsit.
mă tem că dacă m-ai cunoaşte, dincolo de pleoapele care coboară deodată cu răsuflarea, s-ar ridica pe gene toate acele fire de nisip care ne despart. de-aceea alerg la răspântiile zilei şi de acolo, alungind conturul tău pe asfalt, tresar şi chem noaptea ca să ne recunoască.
RăspundețiȘtergeremă tem că dacă m-ai cunoaşte, pleoapele care coboară deodată cu răsuflarea s-ar deschide a floare. şi privirea ta s-ar ofili...
sau în privirea mea s-ar răsuci un fior al bucuriei cântată numai de vechii cavaleri și trubaduri, prinși în paradoxul dorinței, cel care, asemenea unui cuțit rece, are două tăișuri - dar care împunge definitiv doar cu vârful...
RăspundețiȘtergere