Călătoresc cu o bicicletă care nu se defectează niciodată.
Pedalez printre nori și printre statui amorfe, printre lagune scufundate între palmieri
prăfuiți cu fructe galbene, ciugulite de ciori nebune. Și într-atât de mult te-am
preumblat cu bicicleta asta, și
te-am povestit, îndrăgostit de umbra
ta, că aproape nu mi-a mai rămas nimic din tine. Mi-a rămas poate doar să fiu o
umbră pribeagă printre alte umbre,
să fiu de fapt a umbrei însutita umbră. Adică umbra care vine și revine pe
drumul tău însorit. Când mă opresc din pedalat mi se oprește respirația.
Pedalez ca să trăiesc, altfel s-ar
deschide în mine un neant, o
prăpastie adâncă și primitoare. În oglinda din dreapta mea îmi iau rămas bun de la mine. Sunt singur și
lucid, știind că totul se oprește în așteptarea mea, chiar și veverițele ce
ronțăie alune, vietăți ce parcă rod scoarța
mea, timpul meu care s-a evaporat.
Nu mă simt deloc copleșit de griji
și nici de spectaculoase mitoze,
care altădată mă transformau într-un imens crater
de bucurii, de speranțe imaculate, așezate peste un pod îngust de santal străveziu. Pedalez la nesfârșit, fără oprire,
până ce voi ajunge la oamenii care au putut construi o asemenea bicicletă,
indivizi care construiesc hrube și pendule, care numără invers timpul, care nici nu trăiesc
probabil, preocupați doar de măsurarea echinoxului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu