Zile neîntâmplate de august

Mereu am visat să îndrăgesc o femeie care oftează pe stradă. Să fie o ciudată, o literată cinefilă și veselă, cu trupul zvelt și sânii tari, într-o inima pulsând pe ritmuri de reggae, cu sincope din Baudelaire. O femeie care întoarce capul și privește, căutându-mă cu privirea până la capătul unei străzi îndrăgostite. O ființă spirituală, cu sandale năstrușnice, cum are Asterix când aleargă pe repede înainte, cu șolduri teribile legănate de genunchi rotunzi, și cu vârfurile degetelor ei legănându-se prin aer, erotizându-l. Drept urmare mă-ntreb: oare cum ar fi o noapte fără margini în care ea să reușească să traverseze prin mine fără să clipească? Aș vrea atunci ca tăcerile ei să nască momente de tandrețe, în care genele i s-ar atinge reciproc cu o nepăsare a unor perechi de aripi de acvilă.

Aș fi doar eu și ea. Și pașii noștrii eleganți care nu mai vor s-atingă solul. Fiecare s-ar mândri cu un tiv în palmă, sperând că inima e doar o piersică coaptă care moare de ciudă că-i stă în cale o coajă tare a sâmburelui care-i împiedică înaintarea spre celălalt. Am asculta greierii de vară și-am refuza să mai cunoaștem oameni. Suficiența noastră ar exclude iremediabil orice ochi străin, care privește pe furiș cum ne-am iubi în lanul de grâu tăiat oblic de o miriște arsă la colțuri. Din câteva shot-uri, toate atingerile noastre indecente s-ar transforma în fotografii Agfa nepermis de intime. Ar fi ca și cum ai trimite în plicuri de fum scrisori de suflet în cer. Și cred că tot farmecul ochilor ei te-ar hipnotiza la nesfârșit, ea neștiind cum să potolească foamea bărbatului îndrăgostit. Mi-ar umple pieptul cu mai multe inimi.

Iar în prima după-amiază de concediu din Gustar am sta pe-un acoperiș colorat de casă amândoi, ținându-ne cu ambele mâini pălăriile atinse la foc automat de fluturii permanent atrași de sticla noastră de vin aromată. Și-mi închipuiesc cum lucrurile s-ar opri mai apoi din mișcare pentru câteva clipe, înainte să se piardă în zgomot. Am prețui din zâmbete ceea ce englezii numesc a lazy afternoon căutând c-un singur ochi deschis ultima picătură de la fundul sticlei. Am fredona un ritm la întâmplare într-o lume care nici măcar n-are habar de existența noastră. Și-am alerga spre prima plajă ocolind toate furnicile de pe borduri, desculți, și țipând de bucurie că suntem numai noi acolo. Poziționați cu degetul arătător într-un mod provocator spre soarele fixat pe cer. Am fi atât de vii, într-o lume înroșită de îmbrățișări și de răsărituri prelungite. Ea chicotind m-ar avertiza să nu mă apropii și nici să n-o iau în brațe până când nu se azvântă roua de pe firele de iarbă, dar eu n-aș rezista așa o veșnicie, cum nu rezistam nici când bunica nu mă lăsa niciodată să sar în apă, cel puțin nu înainte ca soarele să fie deja încântat de pietrele mari și încinse sistematic de caniculă lui oarbă.

Iar când dimineața pe-ndelete ni s-ar subția, șiroind pe la încheieturile mecanismului imperfect dezvoltat de-o zi de vară ce se desface ca o lalea olandeză, adusă de la întuneric la lumină, și acționată de nenumărați scripeți, i-aș săruta umerii goi până s-ar trezi zâmbind să fie martoră la urmele lăsate de picioarele ei desculțe în nisipul încă umed și cleios, șterse ca o cerneală incoloră.

În ultimele secunde deja îmi dau seama că nu voi fi atât de norocos s-o găsesc de prima dată, și că momentan ea nu e decât o reacție chimică a imaginației mele acide care interacționează cu substanța bazică a dimineții de august în care m-am trezit așa devreme, și-n care am vrut să scot un țipăt ca un tăiș de secure care să amprenteze toate diminețile ce vor urma fără apariția ei, dimineți încadrate într-o așteptare nespusă, de parcă o întreagă blasfemie s-ar așeza peste-un rug cuprins de flăcări și de mure dulci, vremelnice.