Am obosit să te mai
caut prin trupuri străine ori să detest femeile ce-ți poartă numele, eu am
trăit zile al căror număr l-am pierdut deja într-o înregimentare a așteptării
întoarcerii tale. Instinctul mi-a fost prieten, cu el am reușit să ridic
turnuri babel ca pază pentru suflet și tot el mi-a fost martor la nopțile de
amor lângă atâtea logodnice de-o noapte, aliniate parcă în bocanci de bal, ce
pășeau curajoase peste șiruri de bidonviluri violete, în ceremonii
dezarticulate de dorință carnală. Între noi, distanța s-a pierdut în
multiplicități de clipe separate, am simțit ce înseamnă tristețea unei camere
lipsite de muzică și de miros de lapte demachiant. Tot la tine-mi zboară
gândul, deși prin orele mele femeile au trecut direct proporționate cu graba cu
care fiecare-și găsește ceva greșit de făcut numai pentru a nu se mai întoarce
înapoi la celălalt. A rămas un loc liber în partea dreaptă a patului, de-acolo
pleacă tăcerea în fiecare dimineață, întrebându-l pe fiecare Robert: nu ești
tu?
În odaia mea plină de
musafiri un copil tot caută ceva, ceva ce el știe c-a pierdut. Un gând ascuns
zace-n florile de la fereastră, dar ele nu vor sau nu pot să-i vorbească, și
copilul plânge neștiind ce-a pierdut. A mai crescut între timp, și-a învățat că
lumea caută de multe ori...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu