O altfel de aşteptare

Scriu aceste rânduri pentru că vreau cu tot dinadinsul să vă întreb ceva. Voi unde găsiţi azi companie plăcută? Care sunt oamenii aceia pentru care aţi fi disponibili oricând, aţi lăsa şi calculatorul, şi timpul dedicat somnului, şi televizorul, şi serialul preferat? Nu ştiu dacă în toate fiinţele umane există dorinţa asta înspre o nouă companie, originală şi şarmantă, dar cu siguranţă pe mine mă apasă de multe ori. Mă gândeam că e atât de uşor să vezi uneori în adâncul oamenilor, şi să taci, ştiind că acest fapt nu-ţi ajută la nimic. De ceva vreme, am cunoscut câţiva oameni pentru care am o admiraţie proverbială. Oameni inteligenţi, care nu se prefac că înţeleg ceea ce vreau să le transmit. Perechi de ochi inteligenţi.

Eu şi acuma încă îmi mai imaginez că trăiesc într-o lume în care există trepte ale devenirii noastre. De aceea, treapta pe care ar trebui să o atingem este inteligenţa. Să încercăm să fim mai înţelepţi, să existe mereu o sete de cunoaştere. Să tindem spre înteligenţă, spre bun gust şi profunzime, să ne dorim să fim mai buni şi mai receptivi la ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Şi să ne amintim că vechii greci credeau că inteligenţa stă la baza materiei. E necesar să ne cizelăm înţelegerea şi curiozitatea. Să căutăm mereu să învăţăm câte puţin de la ceilalţi. Aş vrea să mă specializez in căutarea oamenilor cu adevărat inteligenţi. Să fiu un scouter al oamenilor carismatici şi nebuni, care să mă ajute să redefinesc lumea în care trăiesc. Căutând astfel de oameni, rareori i-am găsit, şi încă propria memorie îi mai păstrează pe fiecare. I-am găsit rar, pentru că fiinţa umană, care intră la un moment dat într-o masă de alţi semeni, într-un anumit scop, deşi poate fi iniţial o persoană extrem de inteligentă, nu se mai comportă inteligent, camuflându-se în prostia celorlalţi, ghidată de diferite dorinţe şi secătuită de valoare pentru societate.

Mă entuziasmează gândul că, undeva aproape de mine, e posibil să existe oameni pe care mi-ar plăcea să-i cunosc. Mi se întâmplă, deseori, o recunosc, să fiu atras de oameni pe care îi văd pe stradă, care îmi par interesanţi, care au ceva aparte. Sau oameni despre care am auzit zvonuri. Prieteni de-ai prietenilor mei. Şi, cel mai mult, mă atrag povestioarele despre oamenii controversaţi, adică despre cei altfel, cei realmente diferiţi. Oameni pe care poate că vâzându-i aş renunţa să-i mai cunosc. Mă simt tânăr şi iubesc alţi tineri. Pe care nu-i cunosc. Încă. Dar pe care îi iubesc din auzite, din zvonuri. La fel ca şi Don Quijote, care s-a îndrăgostit de Dulcineea nu din ceea ce a văzut (că era dezastruos ceea ce vedea), ci din auzite. Poate că am fi cu toţii mult mai interesanţi dacă ne-am îndrăgosti din auzite. E aiurea să vezi că ne lipseşte curiozitatea. Acea curiozitate nevinovată şi creativă de a cunoaşte şi „altceva”. E ca şi cum ai vedea fotografia unei bunici sau a unei străbunici pe care nu ai cunoscut-o, şi vezi acolo o trăsătură aparte, o calitate, o vezi cum era îmbrăcată, cum a suferit, sau, altfel spus, cum a reuşit ea să înfrunte timpul cu acel zâmbet pe care l-ai fi moştenit şi tu dacă ai fi cunoscut-o. Curiozitatea faţă de nou şi de cunoaştere se învaţă, e un exerciţiu, cred cu tărie asta.

A căuta oameni de calitate e jumătate noroc, jumătate pricepere. Facebook-ul încearcă să le împace pe amândouă. Discutabil dacă şi reuşeşte sau nu. Cea mai interesantă senzaţie din momentul în care cunoşti oameni noi este că înveţi să îţi măsori propria persoană. Nu în centimetrii, ci în idei. Şi aşa ajungi să respecţi un om mândru, nu unul linguşitor, şi nicidecum unul arogant sau unul superficial. Când doi oameni cu personalitate se întâlnesc, ai crede la prima vedere că se întâlnesc două trufii. De fapt, se întâlnesc două demnităţi care se apreciază. Oamenii inteligenţi sunt oameni ca toţi oamenii, ei sunt de fapt o normalitate, dacă stăm să ne gândim, nu o supranormalitate sau vreo anormalitate. Sunt acele perechi de ochi pe lângă care uneori mai trecem pe stradă şi care au reuşit să îşi valorifice potenţialele într-o măsură mai mare decât alţi oameni care nu au avut forţa la un moment dat să treacă peste unele realităţi. Aştept oameni înteligenţi în viaţa mea. Ei îmi vor arăta cum să duc făclia curiozităţii mele mai departe. Cu timpul, poate că vor mai apărea. Eu îi voi aştepta cu aceeaşi ochi ce stau de veghe, curioşi, în lumea asta ieftină şi superficială. Cu timpul, poate mă vor găsi şi ei. Cine, dacă nu timpul (care este şi el un mare mincinos), ar putea răspunde vreodată la întrebarea asta?