Poate nu ştiaţi, dar cândva eram mic de tot. Pe bune, eram chiar mititel. Un purice de copil, mic de statură. Eram roşcat pe atunci, cu ochi mari şi căprui, cu doi-trei pistrui, şi cu pantaloni negri din material impermeabil de iarnă. Cu o privire aiurită şi curioasă, cu părul pieptănat, în stilul socialist, desigur. De fapt, tocmai v-am descris o fotografie pe care acum ceva timp am regăsit-o într-o cutie de lemn veche păstrată de părinţii mei, cutie plină de amintiri care m-a readus la gândul acelor timpuri. A fost prima iarnă pe care mi-o amintesc în detaliu, era primul an după Revoluţie, într-o zi în care, din nu ştiu ce motiv, părinţii m-au îmbrăcat frumos, cu migală şi atenţie, ca pe o păpuşă decorativă, pentru a face câteva fotografii împreună. Fotografii mici, pe care mai târziu am înţeles că îi foloseau tatălui meu pentru un permis de muncă în Iugoslavia (încă nu se destrămase), dar care au imortalizat emoţii şi trăiri secundare ale copilăriei mele. Eram adorabil în acea fotografie, stând pe genunchiul mamei mele şi zambind, cu ochii aceia mari şi enervanţi de calmi. Încă eram singur la părinţi şi foarte alintat, iar în ziua aceea cred că afară era cel mai mai impozant strat de zapadă pe care mi-l pot aminti. Purtat de tatăl meu pe umeri, cu drag revăd toate acele maşini Dacia împotmolite în zapadă şi toţi acei oameni cu mănuşi şi căciuli cu ţurţuri. A fost ca şi cum aş fi intrat în altă lume brusc, a fost contactul meu cu primul sezon de iarnă. Anii ce au urmat, au aprofundat amprenta asta a zăpezii asupra mea, iar zilele de iarnă petrecute afară au construit ceva diferit în mine.
Primele zăpezi au fost într-adevăr ştampilele copilăriei mele. Aveam şase-şapte ani şi nasul pironit în geam. Iar felinarul de pe stradă amplifica fulgii aceia mari şi dezordonaţi pe care îi număram până la epuizare. Au fost primii ani de după Revoluţie, ani în care fiecare copil avea pe undeva o sanie ruginită sau una nouă, atent vopsită, ani în care serile mă găseau adormit lângă pick-up-ul părinţilor mei, ascultând primele colinde marca Ştefan Hruşcă. Acele viniluri, o mini avere în acei ani, m-au învăţat primele colinde. Pe care azi le cunoaşte multă lume, şi pe care le poţi asculta fără dificultate în orice mall, magazin sau ceainărie, în orice context de sezon şi numai. Dar care pe atunci pentru mine însemnau zăpadă, cozonac, cartofi copţi la cuptor. Primele zăpezi văzute în copilărie mi-au întărit primele noţiuni despre timp, despre oameni şi despre familie. Lipindu-mi nasul de geamul aburit, fugeam noaptea din pat convins că voi fi primul care voi măsura stratul de zăpadă din grădina minusculă din faţa blocului meu. Dimineaţa, mamei mele îi dispărea din casă o cratiţă veche şi un morcov, doi nasturi negri şi o panglică roşie. Toate accesoriile necesare pentru a face un om de zapadă, dar şi de a-mi exprima nativ bucuria nemărginită a primului strat de zapadă. Şi poate că pe atunci nu ştiam şi nici nu înţelegeam semnificaţia socială sau religioasă a sărbătorii Crăciunului, dar eram cuprins de alte emoţii, la care şi azi mă mai gândesc la prima zăpadă aşternută în faţa ferestrei mele.
Dealurile din spatele cartierului în care am crescut, erau, foarte copil pe când eram, întâiul orizont spre care năzuiam să ajung în fiecare dimineaţă de iarnă înzăpezită. Îmbrăcat gros, corespunzător, la cei 50-60 de centimetrii pe care îi măsuram pe atunci în înălţime, cu o sanie veche în spatele meu, şi cu mănuşi din acelea canadiene (cu două degete, dacă vi le mai amintiţi şi voi), ieşeam să mă întâlnesc afară cu toţi acei copii din vecini ale căror feţe exprimau aceeaşi bucurie nepotrivită pe care şi chipul meu îl afişa. Ştiu că aveam o sanie vopsită în albastru-deschis, cu un suport de lemne uzate cu mult timp înaintea mea. Şi toţi copiii îmi păreau albi, aşa mi-i amintesc. Căutam cu toţii cele mai alunecoase derdeluşuri, la care munciseră asiduu alţi copii înaintea noastră, iar acolo ne petreceam orele ce parcă treceau atât de repede până la înserare. Parcă ascult şi acum strigătele mamei mele după întunecare, care mă mustra pentru neglijenţa de a fi atât de îngheţat, cu nasul roşu şi mâinile reci, dar cu un zâmbet atât de fericit şi calm, pe care numai iernile copilăriei ţi-l pot insufla. Seara, treceam repede peste cartofii copţi prăjiţi la cuptor şi peste merele cu scorţişoară pregătite de mama mea, şi alergam din nou la fereastră să văd cum ninge. Reuşeam să mă furişez afară încă câteva minute, alături de alţi copii, să contribui şi eu la netezirea unui periculos derdeluş pe trotuarul din faţa blocului. Era un adevărat tablou pitoresc afară, noi chiuiam, fulgii albi păreau neconteniţi, iar felinarele acelea păreau desprinse din basmele lui Hans Christian Andersen. Târziu, totul culmina cu mirosul de coji de portocale, pe care şi azi îl asociez acelor momente.
Dar în oraşul copilăriei mele, pe lângă copiii albi, mai erau şi oamenii albi. Oameni ninşi. Pe care i-am descoperit într-un ajun de Crăciun înserat. Când tatăl meu mă trăgea pe sanie prin tot oraşul, pentru a fi primii colindători ai bunicii mele de la oraş (cealaltă bunică, de la sat, înspirându-mi alte amintiri valoroase şi prăfuite), iar afară ningea cum nu aş putea descrie aici. Iar eu, credeam că tot acel oraş, plin de luminiţe şi beculeţe, e desprins din acele colinde ascultate seara pe viniluri. Înfofolit suficient, cu un fular gros, de lână, care făcea să mi se vadă doar ochii, parcă zburam pe sania aceea, în ajunul Crăciunului. Neştiutor încă, scrutam cerul pictat de acei fulgi al acelui departe pe care nu-l pricepeam, înţeles înţelegător totuşi. Iar prin tot oraşul, mişunau oamenii albi: aşa mi se păreau băimărenii pe atuncea şi aşa mi se par şi azi (nu ştiu de ce). Aveam ochi de copil pentru ei şi l-am păstrat.
Au trecut uşor şi anii peste zăpezile mele, am învăţat alături de alţi copii să schiăm, să facem cetăţi de zapadă cât era ziua de lungă, să ne bulgărim şi am învăţat şi alte colinde, duse mai departe, printre atâţia oameni albi. După un timp chiar, am învăţat să aleg brazi pentru împodobire şi am mai învăţat să confecţionez globuri şi materiale speciale decorative specifice Crăciunului. Copilăreşte privesc şi acum acei ani, cu detalii de poveste. Şi cu ochi de copil mă gândesc la tatăl meu, închipuindu-mi că încă el mai este acolo, în faţa saniei mele magice. Poate că într-adevăr el e undeva acolo, în sunetul acela lăuntric şi pozitiv al oamenilor albi, în toată zăpada văzută prin fereastra aburită a copilăriei mele. Iar poate că în mine, zăpada reprezintă o promisiune de fericire nicicând diminuată.
To Be Continued…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu