În ţara oamenilor care suferă...din dragoste

Cred cu toată convingerea că Goethe a fost într-adevăr un vizionar. Şi spun asta pentru că el a intuit, poate cel mai bine, o meteahnă umană aparte: plăcerea omului de a se plânge şi de a face din asta o virtute. Iar dacă suferinţa asta proprie derivă din dragoste, cu atât mai interesant. “Suferinţele tânărului Werther”, capodopera universală dăruită posteriorităţii de către Goethe, are la bază dragostea pentru frumoasa Lotte, dragoste care, îl zguduie profund pe protagonistul cărţii, mai sus-numitul Werther, iar acesta, covârşit de sentimente profunde de amor şi gelozie, ajunge la strania dorinţă de a-şi curma zilele. Nu vreau să fiu bănuit de lipsă de sensibilitate (cred că, din contră, de fapt prezenţa acesteia m-a determinat să postez aceste rânduri) dar astazi simt că propria-mi durere şi amărăciune nu are nici o şansă să iasă în lumina reflectoarelor, pentru că trăiesc într-o lume în care toţi cunoscuţii, au suferit, măcar o dată, din dragoste. În prime-time va fi întotdeauna suferinţa profundă în dragoste a altuia. Deci iată cum, a suferi din dragoste, ne arată înţelepţii ce zburdă cu nemiluita pe Internet, face parte din traiectoria personală. Adică formarea noastră ca oameni nu poate ocoli aşa ceva, spun gurile învăţate. Deci vrem nu vrem, ăsta ne este bildungsromanul pe care trebuie să-l expunem iar mai apoi să înghiţim în sec. Toţi au suferit sau mai suferă din dragoste, doar trăim într-o ţară fatalistă, a cărei matrice stilistică rezidă din Mioriţa şi din Legenda Meşterului Manole. Bun, deci care vasăzică, eu,  ca individ, nu mai sunt azi singurul afectat de depărtarea sau îndepărtarea persoanei iubite, sunt doar unul dintre „acei” afectaţi de asta. Sau altfel zis, a avea o poveste personală despre un eşec în dragoste, e ceva la ordinea zilei, e ca şi când îţi organizezi o petrecere aniversară sau ca şi când ţi se eliberează prima dată buletinul.

Atât mie, cât bănuiesc că şi vouă, vi s-a întâmplat cu siguranţă, să discutaţi cu prieteni, colegi, cunoscuţi, despre dezamăgire în planul sentimental. Nimic greşit în asta, numai că eu personal am ajuns la un moment dat să constat că există în aceste poveşti acelaşi tipar. Adică fie oamenii trăiesc la fel în dragoste (lucru pe care nu îl pot susţine, datorită absurdităţii unui astfel de raţionament), fie se exprimă la fel, fie societatea ne uniformizează trăirile şi intelectul. Toate eşecurile ăstea în dragoste, dacă le-aş înregistra cu ajutorul unui reportofon la reascultare mi-ar părea desprinse dintr-o emisiune proastă de la TV sau dintr-un film ieftin de la mijlocul anilor „80”. Şi acum să vă destăinui ceva. De multe ori, am ieşit la o primă întâlnire cu o fată, atras de ceva anume. Curios din fire, găsesc în fiecare om ceva tentant. De aceea mă aştept ca fiecare fată să îmi spună ceva nou, diferit, sau dacă nu chiar diferit, măcar într-o altă manieră. Iniţial, desigur. Sătul de confesiuni superficiale ale eşecului în dragoste, am ajuns să evit să mai întreb o fată, nici la prima şi nici la ultima întâlnire, dacă a suferit sau nu în dragoste, dacă a marcat-o sau nu vreo experienţă sentimentală, pentru că ştiu deja dinainte răspunsul. E enervant cum fiecare are o experienţă de relatat vis-a-vis de acest subiect şi cum această relatare devine componentă din CV-ul fiecăruia. Aşa am ajuns să cred că toţi românii au suferit din dragoste. Chiar şi cei de 12-13 ani (pe care nu am curaj să îi întreb ceva despre dragoste, fiindcă e posibil ca şi aceştia să înceapă să-mi spună despre cât de intens au iubit, stare neîmpărtăşită, desigur). Poate că toată problema stă în natura noastră, în sângele nostru latino-balcanic. Frate bun cu cel sud-american (care ne-a inspirat serios, acum un deceniu şi jumătate, prin pasiunea desprinsă din telenovele sau muzică). Deşi, am fi putut învăţa cealaltă parte a sensibilităţii spiritului sud-american, aia descrisă de Borges, Gabriel Garcia Marquez, Mario Vargas Llosa, Pablo Neruda, Augusto Roa Bastos, Julio Cortazar, Asturias sau de Ernesto Sabatto. Asta e, a trebuit să ne mulţumim cu Acasă TV, cartea e scumpă, domle!

Totuşi, ştiţi ce e şi mai interesant? E faptul că azi ai şanse extrem de mici, ce tind spre zero chiar, să pari o companie plăcută pentru cineva dacă nu ai nimic de spus legat de acest subiect. De exemplu, dacă ieşi la o întâlnire şi nu ai nimic de spus, de împărtăşit, vei fi etichetat ca fiind insensibil, ignorant, imatur. Pentru că trăim într-o lume contradictorie, în care dragostea e bun comun, la fel ca şi sexul sau publicitatea. În cinci secole, dragostea a devenit atât de democratică, încât până şi poeţii pot cere şomaj, fiindcă tot românul ştie ce e aia dragoste. Auzi de dragoste la radio în maşină, la TV la emisiunea lui Măruţă, la Taraf TV, peste tot. Iar din moment ce toată lumea azi iubeşte, de ce nu ar şi suferi la fel de mult, nu? Un risc major demn de luat în seamă ar fi că tot auzind asemenea confesiuni, să nu mai fim în stare să distingem adevăratele suferinţe de cele închipuite. Moliere trebuia să publice în acest caz o continuare a “Bolnavului Închipuit”, în care posterioritaţii să îi rămână şi „Suferindul Închipuit” (regăsit de altfel intr-o formă mult mai modernă, la pagina de matrimoniale, pe Messenger, pe Facebook, sau pe toate blogurile care abundă în mişcătoare explicaţii ale dragostei). Suferinţa internă, intimă şi creativă, dusă la rang de cinste şi elogiată în atâtea lucrări de către Cioran, a fost totalmente descompusă de societate. În curând, probabil că vor apărea şi pastile de vindecare a suferinţei în dragoste (asta dacă nu au părut deja, nu ştiu) sau, mai mult decât atât, pastile care să prevină dezamăgirea pe plan sentimental. Sună amuzant, dar vă daţi seama cum ar fi să vedem la TV o reclamă farmaceutică cu un slogan de genul: „Cere în farmacie noul medicament Amorex. Previne cu 21 de zile înainte decepţia în dragoste, veţi observa îmbunătăţiri în doar 10 zile!”

Eu nu văd în jurul meu prea mulţi oameni care să sufere. Văd doar mulţi oameni care se plâng, care îmi povestesc că suferă. Poate că sensibilitatea şi creativitatea ar atinge alte cote dacă am ştii cu toţii să facem diferenţa între dezamăgire, reproş (ziceţi-i cum doriţi) şi suferinţă. Sau poate că de fapt, mă înşel eu. Dar asta ar însemna că fiecare om e un actor, cu măşti pentru fiecare moment al zilei. Nu e cazul nostru, al balcanicilor, care am devenit maeştrii ai lamentărilor, spre deosebire de asiatici, a căror expresie facială m-a îngândurat întotdeauna. Aţi observat că, în spaţiul public, asiaticii expun aceleaşi expresii, zămbesc continuu, uneori enervant de ilogic? Poate că aparenţa asta vine din antrenament, dintr-un exerciţiu societal întins în secole. Nu ştiu. Dar vibrează în mine o mică observaţie a marelui dramaturg rus Gogol, care remarca că “indiferent ce ai putea spune, corpul tău depinde de sufletul tău”. Transfigurarea suferinţei lipseşte în momentul de faţă, iar între pasiune şi suferinţă asemănarea este atât de mare încât, acum, oamenii au ajuns să le confunde şi să le boteze cu acelaşi cuvânt: patimă, a pătimi. Iată o ironie filologică, una etimologică de subtilitate, dacă vreţi.

E interesant că fiecare are de spus o mică dramă în dragoste, dar o spune când nu trebuie şi cui nu trebuie. O urmare a acestei constatări este că îmi vine să-i dau dreptate unei scriitoare franceze, pe numele ei Sidone Gabrielle-Colette care nota că „există ocupaţii mai urgente şi mai onorabile decât incomparabila pierdere de timp, pe care noi o numim suferinţă”. E ciudat cum am reuşit cu toţii să instrumentalizăm suferinţa asta din dragoste (regăsită în titluri de ziar, în status-uri de Messenger, în titluri de cărţi şi de articole, în emisiuni TV, etc.), şi observ cum majoritatea oamenilor de pe lumea asta ajung să caute cu disperare suferinţa chiar şi în cele mai vesele locuri, deoarece obişnuiţi cu lamentarea, îşi închipuie că nu merită fericirea.

O sa închid momentan toate aceste gânduri, dezvăluindu-vă că de fiecare dată când mă simt purtat de un imbold confesional care mă macină, şi pe care aş vrea să îl împărtăşesc vreunui ascultător de lângă mine, mă opresc brusc. Nu pentru că ezit să relatez unele momente de durere sau singurătate, ci pentru că mereu cineva mi-o ia înainte, arătându-mi cum doar experienţa lui e unică şi devastatoare. E ca şi cum în loc să participăm la un concurs de talente, am participa la unul de suferinţe. Eu unul încă refuz un asemenea concurs. Chiar dacă, deseori, simt acut nevoia de a vorbi cu cineva despre ceea ce simt şi ceea ce mă doare. Mai degrabă îmi aduc aminte şi mă reîmprospătez cu gândurile expuse cândva de Anthony de Mello: “Momentul prezent nu este niciodată insuportabil. Ce crezi că o să se întâmple în următoarele cinci minute sau în următoarele cinci zile este ceea ce te duce la disperare. Nu mai trăi în viitor!”