În ţara lui Sisif

Când ajungi să cunoşti pe de rost ritmul paşilor celorlalţi şi când agitaţia cotidiană nu mai stârneşte deloc interes, abia atunci orice fel de impediment renunţă să mai fie o problemă. Te rog să mă crezi pe cuvânt! Abia atunci ajungi să îţi doreşti să se întâmple şi altceva. Să apară cineva sau ceva... După ce a vizionat “Aşteptându-l pe Godot”, Woody Allen a scos la suprafaţă o admirabilă observaţie: “E o piesă în care nu se întâmplă nimic de două ori!” Allen nu a intenţionat nicidecum să-l ia peste picior pe Samuel Beckett (autorul unei replici cel puţin la fel de elocvente: „Nu sunt englez, dimpotrivă!”), ci doar să explice într-un limbaj propriu lipsa de sens a cotidianului. Lipsă despre care mi-am propus să scriu aici câte ceva, în primul rând. Iar în al doilea, să evit a cădea în capcana întinsă de piesa de teatru a lui Beckett, mai sus amintită, în care Vladimir şi Estragot (protagoniştii dramei), îl aşteaptă zadarnic pe Godot, despre care publicul ştie că nu va mai veni.  

Un defect personal major pe care şcoala totuşi mi l-a impregnat este acela că am devenit destul de inteligent ca să ştiu când sunt minţit, dar şi foarte lucid încât să realizez că a vorbi despre probleme personale care mă frământă insistent (fie şi în scris) mă poate conduce înspre o snoabă afectare. Altfel spus, dacă ai ocazia să îţi descarci sufletul şi conştiinţa, vei constata cu uimire cum limba română nu poate fi decât patetică. Adică nu poţi discuta despre unele probleme cu eleganţă, elegant ar fi să nu discuţi despre ele deloc. Totuşi, de data asta, înarmat cu puţin curaj accidental, mă voi aventura în câteva destrăbălări confesive. Chiar în sensul cuvintelor lui Andre Gide: “Deseori, când un adevăr este cel mai neplăcut de auzit, este cel mai folositor de a-l spune.”

Întotdeauna am încercat să accept lucrurile aşa cum sunt. Ca în cazul oricăruia dintre voi, am avut şi eu vagi dezamăgiri, nemulţumiri, sau chiar intense dezorientări existenţiale. Pe care am învăţat să le macin în mine, evitând să fac caz de ele. Deci liniştea mi-o găsesc singur. Adunate la un loc însă, aceste dezamăgiri îmi provoacă suficiente bătăi de cap. Deseori, încerc nu să le rezolv, ci să le amân, recunosc. Nu sunt nici superficial, nici suficient de concentrat. Nu mă deranjează nici gropile din asfalt, nici traficul, nici vremea de afară, nici prefăcătoria politicienilor de la TV, nici slugărnicia unor trusturi media, nici ultima dezbatere pentru vreo lege a pensiilor, nici greşelile de exprimare ale diferitelor fotomodele şi nici lipsa valorilor culturale de la emisiunile de radio şi TV. Le observ şi le aud desigur, le analizez uneori, dar ele nu mă determină să mă revolt. Dacă totuşi rareori se întâmplă să o fac, apar tot felul de oameni mai în vârstă care mă sfătuiesc să fiu calm. Sigur că, pentru a mă revolta e necesar şi să mă autoiluzionez că sunt totuşi reprezentatul a ceva, că am ceva de spus, punctând astfel esenţialul. Autoiluzonările sunt prin natura lor efemere, iar oamenii care-mi cer să fiu mai rezervat se pare că ştiu asta mai bine decât mine. Cu fiecare an încheiat, din entuziasmul tinereţii mele rămâne doar un gust amar. Am deja nostalgia de a fi intempestiv, exuberant, chiar şi pentru o carte proastă sau pentru un film bun (ori o melodie veche), sau să mă îndrăgostesc prosteşte de cine ştie cine, sau să greşesc precum în adolescenţă. Dar cu o condiţie: să greşesc cu graţie. Da, mulţi ar spune că la vârsta mea ar trebui să fiu reprezentantul pilon al încremenirilor în proiect, al planurilor ambiţioase, al viselor neîmplinite. Dar lucrurile nu stau deloc aşa.

În jurul meu, plictisul celorlalţi e descurajator, entuziasmului meu i se răspunde deseori cu amânări, pentru a mă determina la final şi pe mine să amân lucruri. Tot ceea ce am visat nu se va întâmpla probabil niciodată în România, dar nici nu vreau să mă iluzionez că afară ar fi mai bine. Poate doar mai confortabil. E o mentalitate colorant descurajantă, pentru că fiecare contribuim la acest desen folosindu-ne numai de acuarele reci (metaforă în sensul de culori reci, opuse culorilor calde). În şcoală, profesorii au inoculat în noi iluzii ale unor promisiuni pe care le avem de îndeplinit: să facem ceva! Şi uite-aşa, gândul de a nu face nimic ajunge să fie un soi de acuză cotidiană. A nu face nimic, sperie orice tânăr. Să nu ajung, care va să zică, un nimic, un ratat. Asta sunt învăţat: să fac studii (cât de multe posibil), să am un job bine plătit şi care să nici nu mă epuizeze prea mult. Să ajung să îmi imput fiecare oră pierdută, fiecare plăcere gratuită, dând la final naştere unor acute conflicte în conştiinţa mea. Tânăr fiind, sunt setat de o datorie supracotidiană: să fac ceva, dar nu orice!

Şcoala, cu metodele ei specifice, m-a convins să îmi accept statutul de învăţăcel. M-a vrăjit că o diplomă e ceva preţios şi distinctiv, amăgindu-mă cu imperative, dar uitând să-mi deschidă calea spre cunoaştere şi spre curiozitate. Cale pe care o caut în bezna atâtor gesturi robotice involuntare desprinse deja. Pe băncile facultăţii ajung aşadar doar mici săculeţi de bani, surse de finanţare, iar aşa-numiţilor studenţi li se injectează ştiinţă în calupuri, creându-se cu uşurinţă diletanţi culturali. Apar armate de oameni fără creier, preocupaţi mereu de ceva (ce seamănă doar cu o preocupare intelectuală), care parcurg bibliografii pe termen scurt. Profesorii, facultăţile, ajung să îţi inculce metode fără să educe atitudini, ba chiar îţi sugerează că ceea ce nu e în bibliografie e la fel de important. Facultăţile au devenit clădiri, şi nu spaţii deschise. Nu se cultivă spiritualitate, ci, cel mult, profesori de liceu, doctoranzi care aleargă să-şi prelungească studenţia şi să-şi prelungească bursele, bibliotecari, agenţi de vânzări, secretare, etc. Aşa apar indivizi care la 25 de ani, fie confundă “Divina Comedie” cu “Comedia Umană”, fie nu au auzit nici de una nici de alta. 

Până nu demult, mă bucuram dinainte (idiot fiind) de întâlnirea cu un profesor, credeam că impactul e asemănător întâlnirii cu o carte bună. Dar azi mulţi profesori seamănă studenţilor în sărăcie spirituală (e un paradox interesant aici: cum poate totuşi un student mediocru să devină un profesor bun?), şi ajungi să te întrebi dacă profesorii sunt nepăsători pentru că studenţii sunt slabi sau dacă studenţii sunt slabi pentru că sunt profesorii indiferenţi. Credeţi-mă, instrumentele făcute pentru a lucra la un posibil răspuns al acestei întrebări, s-au tocit de plictiseală. Deci iată că v-am dezvăluit “oful”. Deşi, toate reflecţiile acestea nu vor îmbunătăţi absolut deloc aceste stări de fapt. Nici măcar nu au meritul de a le fi arătat prima sau ultima oară cu degetul. Poate de aceea mă apăram la început argumentând că nu îmi place să mă aflu în poziţia de pseudo-moralizator a unor evenimente. Oamenii sunt plictisiţi şi preocupaşi de alte mărunţişuri relevante pentru fiecare, şi nu de câteva clişee observaţionale expuse aici. Şi poate că în fond, ei au dreptate. Poate că şi eu ar trebui doar să mă mulţumesc cu trocul sec de informaţii al fiecărei zile. Să mă prefac şi eu că-nvăţ lucruri pe care alţii se prefac că le predau.

Deci ar fi cazul să mă opresc. Efluviile personale de felul ăsta pot incomoda cititorul. Totuşi, eu am timp suficient pentru a face greşeli, dumneavoastră abia dacă le mai recunoaşteţi. Aşa am ajuns să văd afectarea snoabă a celor blazaţi şi deşertăciunea celor activi. Eu am jumătate din fiecare. Adică sunt propria mea problemă şi prin asta ajung să fiu şi a altora. Sper să fiu şi a altora.