Invizibil

Dacă uneori aş fi întrebat ce mi-aş dori cel mai mult să fiu, aş răspunde că mi-aş dori să fiu invizibil. Nu pentru a-mi crea avantaje proprii, aşa cum îşi imagina Platon în mitul lui Gyges (în care un păstor găseşte, în urma unui cutremur, un inel magic care îl putea face invizibil, iar mai apoi ajunge să se bucure de puterile inelului într-un mod nedrept, ucigând regele cetăţii, păcătuind cu regina şi creând o serie de alte injusteţi morale şi societale) ci pentru a putea înţelege sufletul unei femei. Dar nu al oricărei femei. Al femeii urbane dezgolite de superficialitate, aparenţă şi obrăznicie. Al femeii pe care ai iubit-o tu, cititorule, ori pe care urmează să o iubeşti. Romanticul Dumas (tatăl), remarca pe aceeaşi direcţie că de fapt “Cheia enigmei pe care o caută de trei mii de ani încoace toţi filosofii lumii este să nu întrebi niciodată o femeie de ce te iubeşte, mulţumeşte-te doar să o întrebi: Mă iubeşti?”

Prin urmare, imaginează-te ca un bărbat invizibil. Şi că, undeva ai găsit o pelerină, pe care o îmbraci pentru ca nimeni să nu te mai poată vedea. Imaginează-ţi în acelaşi timp că stai pe pământ şi tot ce se află în jurul tău începe şi îţi vorbeşte. Auzi cum creşte iarba, auzi cum curge apa, florile îţi ţes veşminte colorate şi cerul e de un albastru nesfârşit. Şi în acelaşi timp, eşti în mijlocul unui oraş, unde fiecare femeie din jurul tău nu te vede. Şi observi femei frumoase, femei care aleargă spre un autobuz, femei care vorbesc la telefonul mobil, femei care citesc pe-o bancă în parc, femei care ţipă, care plâng, coafeze, femei agenţi de circulaţie, femei de la ghişeu, studente, mame, vânzătoare, afişe cu femei, reclame cu femei. Iar dintr-o dată, totul tinde către pace, calm şi linişte... Şi senzaţia de întreg îţi lipseşte cu desăvârşire. Nu te vede nimeni, ai vrea să fi auzit, dar nu te aude nimeni. Te opreşti la o intersecţie, faci abstracţie de claxoanele asurzitoare de maşini, începi să asculţi suflete de femei.. Pe care nu le cunoşti, dar cărora începi simultan să le citeşti gândurile. Auzi dezamăgiri, aspiraţii, bucurii, nervi, oboseală, plânsete, frustrări, motivaţii. Auzi sunete, preocupări, ale acestor femei frumoase, pe care nu le cunoşti. Gânduri simultane, fragmente, te fac să nu înţelegi nimic. Începi îngrijorat să fii mai atent. Închizi ochii... şi asculţi. Auzi? E ca o şoaptă... ba nu, ca un tril, unde-i? L-ai pierdut? Ba nu, se-aude iar... Şi începi şi cauţi, alergi grăbit printre oameni în timp ce sunetul se amplifică, îşi creşte intensitatea... Şi te opreşti. Dezamăgit? Se poate, căci în faţa ta nu-i decât o femeie. Întoarsă cu spatele, căreia nu îi poţi vedea chipul. O femie care te ignoră complet, ocupată cu doi puşti care trag neîncetat de gândurile ei.

Pleci mai departe. Şi iarăşi reverberaţia sufletului tău rezonează cu acel sunet. Nu, nu se poate! Uită-te la ea! E... bătrână? Poate... nu te contrazic. În ea vezi cifre, date calendaristice, feţe necunoscute, experienţe a sute şi mii de ani de sunete... Te opreşti în spatele ei, pe o bancă. Îi simţi mirosul, o recunoşti, vrei să-i vezi chipul. Priveşte-o cât de bucuroasă se simte! E femeie... Sufletul ţi se linişteşte, te împaci cu tine, mai vrei să rămâi, dar... picuri mici de ploaie rece îţi presară faţa... Tresari buimăcit şi priveşti în jurul tău. Trecători grăbiţi cu umbrele se uită ciudat la tânărul care s-a trezit din altă lume. Te uiţi în jur şi nu mai recunoşti nimic. Dar acel sunet mai persistă în tine. E ca o melodie veche pe care o fredonezi încercând să îţi aduci aminte versurile. Zâmbitor, te grăbeşti către casa meditând dacă ai visat sau nu... Pe drum, vezi un afiş al unei piese de teatru pe care scrie citeţ: „Dacă n-ai văzut încă o femeie care iubeşte, atunci n-ai văzut niciodată o femeie frumoasă – Camil Petrescu”! După câteva minute, renunţi la gânduri şi mergi mai departe spre casă. Treci pe lângă vitrina unei librării din centru. Vezi o carte pe care scrie: “Viaţa e ca o femeie pe care o iubeşti şi care te înşeală. Toată ura pe care o îndrepţi împotriva ei e în fond tot dragoste! – Mircea Eliade”

Afară vântul se înteţeşte. Îţi grăbeşti paşii. Ajungi acasă. Încă mai auzi acel sunet. Deschizi televizorul, telecomada pare blocată pe acelaşi canal. E un canal de sport. Nu reuşeşti deloc să schimbi canalul, pe tot ecranul îţi apare o reclamă: „Femeile vor să fie iubite, să fie ascultate, să fie dorite, să fie respectate, să fie căutate, să fie considerate de încredere şi, uneori, doar să fie ţinute în braţe. Bărbaţii vor doar bilete la meci.” Opreşti televizorul, nu mai ştii ce să mai crezi. Îţi cauţi vechile pijamale, te pui în pat. Nu ai somn. Aprinzi veioza şi deschizi o carte. Ochii îţi cad pe replica: „A te căsători cu o femeie pentru că s-a întâmplat să te îndrăgosteşti de ea, e o procedură la fel de logică precum a arunca pisica pe geam pentru că au înflorit rododendronii!” Bulversat, îţi arunci capul sub pernă, dar şi acolo auzi acel sunet. Crezi că totul e un coşmar obsedant. Brusc, cineva te bate pe umăr, respiraţia ţi se opreşte, şi ochii ţi se deschid larg: abia atunci mă vezi. Cine sunt eu? Un suflet rătăcit de bărbat. Doresc să îţi împrumut pelerina...